Încă de la prima lectură a romanului Dimineață pierdută, m-a obsedat țoașca pe care Vica Delcă o poartă după ea prin București. La prima vedere, pare doar o pungă mai rezistentă, o anexă banală a personajului fabulos construit de Gabriela Adameșteanu. În realitate, este unul dintre cele mai puternice obiecte din literatura română. În ea încap nu doar lucruri, ci mai ales epoci. Încap lipsurile, umilințele, strategiile de supraviețuire, mica economie paralelă a comunismului și, mai ales, sentimentul că nu poți pleca niciodată de acasă fără să fii pregătit pentru orice. Țoașca nu este un accesoriu. Este o biografie.
Am avut revelația asta mult mai tîrziu, cînd o verișoară de-ale mele, stabilită de peste patruzeci de ani la Paris, după o copilărie petrecută între Maroc și Spania, a venit pentru o vacanță la București, la sfîrșitul anilor ’90. Fără urmă de superioritate, aproape cu inocență, m-a întrebat de ce aproape toate femeile, indiferent cît de elegante sau de cochete erau, mergeau pe stradă cu o pungă în mînă. Nu înțelegea: ce au în ea?
Întrebarea părea simplă, dar răspunsul era imposibil. În pungă nu era doar pîinea cumpărată în drum spre casă. Nu erau doar cîteva mere, o bluză luată de la croitorie sau medicamentele. În pungă se afla memoria unei întregi societăți. Reflexul cozilor interminabile. Spaima că „poate se bagă”. Convingerea că trebuie să profiți acum, fiindcă mîine nu se știe. Punga devenise o extensie a corpului, iar corpul învățase că siguranța înseamnă să cari permanent după tine posibilitatea unei ocazii.
Traumele nu dispar odată cu regimurile politice, își schimbă doar forma. De aceea, țoașca Vicăi Delcă nu este doar a ei. Este o moștenire discretă, transmisă aproape genetic, din generație în generație.
Mi-am amintit de această scenă citind un alt roman extraordinar, Legați-vă centurile de siguranță!, al Dianei Turconi. Delia, plecată din România comunistă spre Italia, pentru o operație, observă pe aeroportul din Roma două lumi care coexistă fără să se întîlnească. Familiile din sudul Italiei sînt numeroase, zgomotoase, înconjurate de sacoșe, pachete, bagaje legate cu sfoară, copii care aleargă printre ele. Mai încolo, familiile din nord: el și ea, adesea un singur copil, cîte o valiză impecabilă și o disciplină geometrică a gesturilor. Nu este doar o diferență de temeperament. Este o diferență de raportare la lipsă. Bagajele vorbesc întotdeauna despre istorie.
Observînd aeroporturile din ultimii ani, mi se pare că România și-a schimbat radical bagajele, fără să-și schimbe memoria. Țoașca a dispărut peste noapte, iar în locul ei au apărut trollere colorate, genți de cabină și geamantane acoperite cu monograme recognoscibile, mai ales recognoscibile. Cele mai multe reproduc semnăturile unor case celebre, de la Louis Vuitton la Rimowa, într-un fel de carnaval al prestigiului democratizat.
Fenomenul este prea răspîndit pentru a fi tratat cu sarcasm. Ar fi prea simplu. Falsul nu vorbește doar despre vanitate, vorbește despre revanșă. După decenii în care diferențele sociale au fost oficial negate și neoficial exacerbate, după ani în care accesul la frumusețe, lux sau confort era rezervat unei elite minuscule, dorința de a recupera a devenit compulsivă. Nu cumpărăm doar obiecte, cumpărăm biografii imagiare. O geantă promite că aparții unei lumi în care poate nu ai fost niciodată invitat. Un ceas sugerează succesul înainte ca succesul să existe. Un troller cu monogramă încearcă să rescrie, în cîteva sute de euro sau în cîteva zeci, ceea ce istoria a șters în cîteva decenii. Este, într-un fel, o formă de terapie colectivă. Numai că trecutul are prostul obicei de a nu se lăsa păcălit de accesorii.
Poți înlocui țoașca cu un troller de cabină, sacoșa cu o geantă de lux, geamantanul din carton cu unul din policarbonat. Poți schimba aeroporturile, limbile și destinațiile. Ceea ce nu poți schimba atît de ușor este felul în care privești lumea, felul în care anticipezi lipsa, reflexul de a păstra, nevoia de a demonstra.
Obiectele se modernizează infinit mai repede decît imaginarul. Adevărata libertate începe în clipa în care nu mai simți nevoia ca bagajul să spună în locul tău cine ești. Abia atunci valiza încetează să fie o biografie și redevine ceea ce fost întotdeauna, un simplu obiect care transportă lucruri. Nu și trecutul.
Maurice Munteanu este critic de modă, eseist și profesor asociat.
