Un ritm interior

Nu ne plac regulile și mai degrabă încercăm să ne descurcăm, nu să le respectăm. Tragem cu ochiul la Occident, dar firea orientală ne trădează mereu.

Charles Doussault, pictor francez, care a trăit în Principate între anii 1830-1840, descria Bucureștiul astfel: „Este orașul celor mai violente contraste. Pe aceeași stradă, o trăsură de Viena, în care stă o boieroaică îmbrăcată după ultima modă de la Paris, trebuie să se oprească pentru a lăsa să treacă o turmă de porci sau o căruță primitivă plină cu lemne, trasă de bivoli și condusă de un țăran desculț”. Așadar, primul lucru pe care îl obsevase fusese acest amestec de lumi, aceste contradicții care conviețuiau cu naturalețe pe meleagurile vlahilor. 

Paul Morand, diplomatul francez, scria în 1935: „Bucureștiul nu este un Paris al Orientului, ci un Orient care a trecut prin Paris. Farmecul său nu vine din ceea ce a împrumutat de la Occident, ci din ceea ce a păstrat din propriul său trecut balcanic și otoman. […] Orașul acesta are trupul în Europa și sufletul în Asia. Este o așezare de cîmpie care refuză rigoarea geometrică a Occidentului pentru a păstra lenevia și deschiderea unui uriaș bazar oriental. […] Românul din București este un sceptic fermecător. Pentru el, nici o problemă nu este atît de gravă încît să nu poată fi amînată pentru a doua zi sau rezolvată la o cafea. Nimic nu se ia în serios aici, în afară de plăcerea de a trăi”. 

Cred că aceste descrieri rămîn etern valabile și le putem adapta, fără prea multă greutate, și la zilele lui 2026, cînd multe s-au schimbat, dar o esență a locului a rămas constantă. Nu ne plac regulile și mai degrabă încercăm să ne descurcăm, nu să le respectăm. Tragem cu ochiul la Occident, dar firea orientală ne trădează mereu. E suficient să ieși într-o zi a săptămînii pe stradă. Nu contează ora, toată lumea se mișcă dintr-un loc în altul, ceea ce nu o să vezi niciodată într-un oraș occidental, unde oamenii au o altă reprezentare a muncii în general. Din acest du-te-vino se construiește și un ritm interior. Mai mereu agitați, cu mîna pe claxon, lumea pare că se mișcă prea încet pentru noi. E criză? Cui îi pasă? Terasele sînt pline. Dacă va veni sfîrșitul lumii, avem șanse mari ca pe noi să ne găsească cu prietenii la un șpriț și la dezbătut soarta țărișoarei.

Share