Mirosul nu funcționează ca în desene animate. Nu, din prăjituri nu iese o dîră fantomatică de miros care se unduiește pînă la nasul tău, unde te cheamă cu un deget de fum înspre masa pe care se află platouri cu dulciuri apetisante.
În realitate, prin aer nu circulă miros, ci molecule. Micile bucăți de materie pleacă de pe friptura de pui, sînt prinse de aer și se ridică în jurul mesei, ajungînd în ochii tăi, în urechi, dar și în nas. Acolo, în nas, într-o zonă vecină cu creierul, moleculele de friptură sînt recunoscute după forma lor de niște firișoare de carne scăldate în mucozități, iar mai departe este transmis un semnal care îi spune creierului că mănînci carne friptă și nu alge fierte. După cum vezi, mirosul se produce în creier. Sursa mirosului, moleculele, există, dar în sine el este o simplă fantasmă cerebrală.
Imaginează-ți o aromă de plante putrezite amestecate cu bălegar și alimente care au stat trei zile în gunoi și o să afli cum miros meteoriții. Poate nu te-ai gîndit niciodată că o piatră căzută din cer miroase într-un fel, însă da, pînă și meteoriții miros urît. Dar la fel ca și în cazul oamenilor, nu toți meteoriții miros urît. Doar cei compuși din materie care nu a stat la temperaturi mari, numiți primitivi, cei care conțin substanțe organice urît mirositoare. Nu te apuca să miroși orice piatră de pe drum pentru că meteoriții nu sînt foarte valoroși, dar dacă nu te poți abține și te vede cineva că miroși pietre, poți oricînd să salvezi situația spunînd că ești în căutare de condrite carbonice (denumirea științifică a meteoriților primitivi).
Astronauții sînt supravegheați mai mult decît copiii mici. În timpul misiunilor pe orbită se monitorizează cam tot ce ține de sănătatea lor, inclusiv greutatea, descoperindu-se cu surprindere că nu papă tot! Greutatea astronauților scade pe parcursul unei misiuni, în ciuda faptului că sînt bine aprovizionați și au un program strict de masă. Se pare că scăderea în greutate se datorează scăderii apetitului cauzată de pierderea gustului, simț strîns legat de cel al mirosului. De vină pentru toată această poveste este lipsa gravitației, așa numitul zero-G, care face ca lichidele din astronaut să se adune în partea superioară a corpului, în zona care se înfundă prima cînd răcim. Uneori cînd răcești nu mai simți gustul amar al mîncării sau al succesului, iar asta duce la pierderea apetitului. Iată că spațiul cosmic te vrea slab și fără miros!
Eu sper că nimeni nu își imaginează că poate mirosi spațiul cosmic, din spațiul cosmic. Pentru a simți mirosul trebuie să ai nasul pe afară, adică să te afli în spațiu fără cască de protecție, o situație din care sigur nu vei ieși învingător. Dacă scoți nasul în Univers, fie că te afli în preajma Pămîntului, fie că te afli printre stele, tot ce vei simți va fi mirosul propriului sînge care se evaporă din vasele din nas distruse de vidul cosmic. Mirosul spațiului cosmic este unul… mortal.
Sînt sigur că ai remarcat cum fiecare musafir care îți intră în casă aduce cu el mirosul de afară. Se pare că la fel este și cu astronauții. Avem multe mărturii astronautice care arată că, după fiecare spacewalk, costumul astronauților care vin de afară sau obiectele aduse înăuntru au un miros de friptură arsă, metal fierbinte sau sudură proaspătă, dar nu prea știm de unde vine această aromă. Este posibil să se producă în sasul de de presurizare, camera în care intră astronauții cînd vin din spațiu. Represurizarea poate duce la apariția unei asemenea arome care se imprimă pe costum sau pe obiecte, deci nu ar fi de la spațiul cosmic. Aroma ar putea veni și de la hidrocarburile aromatice policiclice, molecule care se formează în atmosferele stelelor gigante, aduse în sistemul solar de forța de atracție sau vînturile stelare. Mie mi-ar plăcea să fie a doua variantă: cenușă de la stelele gigante arse pe grătarul cosmic!
Nici cei care au fost pe Lună în cadrul misiunilor Apollo nu au fost scutiți de arome extraterestre. Unii au simțit miros de praf de pușcă după ce se întorceau în modulul selenar, iar alții au descris mirosul ca pe unul de cenușă udă. Desigur că pe Lună nu se găsește praf de pușcă și nici cenușă udă, dar se pare că mineralele din praful selenar s-au combinat chimic cu umezeala din nas sau cea din cabină, iar creierul a interpretat combinația ca pe o aromă familiară astronauților.
Nu recomand nimănui vacanțe și luni de miere în preajma cometelor sau a sateliților planetelor pentru că majoritatea miros a ouă putrede, a urină de cal, a formaldehidă, cu toate că s-ar simți și un iz de migdale. Azotul, sulful și hidrogenul se împacă bine pe corpurile cerești, în dauna mirilor și a turiștilor. Dintre toate obiectele cerești imense, precum stelele, galaxiile și nebuloasele, doar la cele din urmă ar putea să-ți lase gura apă. Norii imenși de materie din care se formează stele conțin cantități enorme de alcool etilic și alcool metilic, dar și un compus aromatic găsit în anumite fructe, precum zmeura. Dacă ai putea pluti și mirosi nebuloasele, ai simți o aromă plăcută în cele cîteva secunde pînă te sufoci și îngheți, dar, hei, fără puțin efort nimeni nu poate simți aromele universului!
Adrian Șonka este astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farfurism planetar, Editura Nemira, colecția „Orion“, 2025.
.jpg)
