Mărturia scrisă a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, numit cardinal, în secret, în vremea cînd se afla în detenție la Căldărușani, 1968, declarat Fericit de Papa Francisc, este cea mai impresionantă dintre cele semnate de ierarhii uniți. Valoarea religioasă a Memoriilor primului cardinal român este desigur esențială, preocuparea pentru un stil literar, secundară. Limbajul aparține unui intelectual, este exact, nuanțat, logic, plin, cîteodată, de un neașteptat umor ecleziastic, bonom, fără nici un dram de încrîncenare. Uneori, termenul regional dă culoare și savoare frazei. Tonul înalt nu exclude firescul, tăria credinței se împlinește în iubirea oamenilor și a lucrurilor din jur. Există în aceste memorii, evocînd anii 1947-1961, rememorarea unei vieți și mai ales un îndemn testamentar la iubirea creștină, de asemenea, multe invocații și rugăciuni spontane, în fond, inspirate de o situație anume, de o stare de suflet, niciodată defetistă sau disperată, ci dimpotrivă, încrezătoare în Providență, ardentă chiar.
Am urmărit în paginile Memoriilor motivul reverberant al Mîinilor proniatoare și ocrotitoare ale Celui căruia cardinalul i se apleacă, fidel. Paralel cu acest decupaj, voi face și cîteva observații asupra stilului.
De ziua Sf. Dumitru Izvorîtorul de Mir, după ce-și ține ultima predică în Catedrala Schimbarea la Față, Cluj, ierarhul se roagă, știind că va urma să vestească Evanghelia pe altă cale, împreună cu episcopii uniți, „Iartă, Doamne, că le spun acestea, care toate sînt pentru preamărirea Ta, din partea celui mai nevrednic rob al Tău, și atunci, și azi, și în toate zilele vieții mele, pe calea nepătrunselor Tale sfaturi pînă la sfîrșit, care este în mîinile Tale preasfinte, precum a fost și începutul: «Tu, Doamne, Începutul și Sfîrșitul, alfa și omega»“. Noi, deci, ne încredințăm Providenței pentru a ne urma drumul, de la început la sfîrșit, drum cunoscut de Domnul, călăuziți de El. Un act de credință fermă în grija Domnului străbate aceste gînduri ale ierarhului, act afirmat în mod solemn, cu o sobrietate și demnitate departe de orice retorică.
Altă invocare a Mîinii Domnului este făcută în atmosfera domiciliului forțat de la mănăstirea Dragoslavele: „Ne-a făcut parte de mîngîiere fără nume, am sărutat mîna preasfîntă a Domnului Isus, pentru toate ce mi-a dăruit mie, celui mai nevrednic, nu voi putea repeta îndestul pe această cale aleasă, de care m-am învrednicit“. Ton confesiv de o mare sinceritate, destin asumat al încercărilor, nu încape evident nici o estetizare aici, nimeni nu se gîndește la ea. Mai departe, amintindu-și Drumul spre Emaus al celor doi ucenici, episcopul, intrînd într-un dialog cu noi, firesc, ni se adresează: „Să-L luăm fraților pe Domnul de bun tovarăș de drum să ne ținem de mîna Lui preasfîntă“.
Arestat la 29 octombrie 1948, împreună cu întreaga ierarhie greco-catolică română și mulți preoți, canonici, secretari episcopali, profesori de teologie care au refuzat trecerea, Episcopul Iuliu Hossu întîmpină noul an, 1950, la Sighet, încredințîndu-se total Domnului. „Pe calea noului an să plecăm împreună cu Domnul, ținîndu-l bine de mînă, și luînd seama la zvîcnirile strîngerilor Mîinii Lui, pentru a băga și mai bine de seamă cînd se arată pe cale vreun Irod.“ Un fragment excelînd prin lirism sacru, un mod de comunicare a voinței divine în mod direct, material-senzorial, zvîcnetul, potrivit cuvînt, traducînd, cred, pulsul, ritmul inimii Părintelui ceresc, care ne ține de mînă, ca pe niște copii, și ne semnalează primejdia printr-o strîngere ușoară. În drum spre închisoarea din Sighet are bucuria de a-și revedea, din dubă, „scumpa catedrală a sufletului meu“, „Așa am lăudat și am preamărit pe Domnul, și I-am sărutat preasfînta mînă care mă ținea părintește, călăuzindu-mă pe calea întunecată și necunoscută. Mașina a fost alimentată, ușile s-au închis“.
„L-am cunoscut și l-am simțit mereu cu noi pe calea Emausului pînă aici, și așa L-am simțit lîngă noi, pe calea care începea în Penitenciarul județean din Sighetul Marmației, cînd ziua se întuneca. L-am simțit ținîndu-ne strîns de mînă și rostindu-ne cuvîntul adorabil Nu te teme, numai crede!, așa urmînd calea, am încercat mereu, zi de zi, ceas de ceas, să ne ținem de mîna Domnului nostru și atunci am avut liniștea pe care nimeni nu o poate da, decît singur Dumnezeu.“ O urmare a lui Isus refăcînd drumul ucenicilor la Emaus, dar cu deosebirea că acești noi, eroici, ucenici creștini din secolul al XX-lea nu se simt descurajați sau derutați, ei pășesc pe urmele Domnului, siguri, prinzîndu-se de mîna Sa. În temnița din Sighet, flămînzi, stînd pe perna care le servea de masă, „răzimați într-un cot ca strămoșii în triclinium“, cum glumește ierarhul Iuliu Hossu, el stă cu episcopul de Oradea, mîncînd sărăcăcios, dar senini. ÎPS Frențiu aduna grijuliu firimiturile de pîine, să nu se risipească nimic. „Iată episcopul Orăzii Mari, Doamne, cu toții sîntem flămînzi și aceasta zicînd mă aplecam cu sufletul și sărutam Mîna Părintelui ceresc, a Domnului Isus, mulțumindu-I pentru toate, cu mîngîierea sufletească dăruită tot de Domnul nostru…“ Pace lăuntrică în condițiile inumane, de exterminare, de la Sighet, pace pe care o dă numai Christos, cum amintea ierarhul, un prînz mai puțin decît frugal, la limita supraviețuirii, pe care și l-ar putea dori, poate, îngerii, pentru că ar avea astfel bucuria de a suferi pentru Isus.
„Domnului i-am mulțumit cu smerenie și I-am sărutat dreapta, cum sărută mîna Părintelui copilul…“ O mică bucurie copilărească, îmbunătățirea regimului alimentar, după privațiunile amintite mai sus, este socotită „un dar al Domnului“. Recunoștința arătată Domnului se manifestă și în iadul de la Sighet, nu doar cînd se ameliorează regimul robilor. „Așa în această situație schimbată, pentru moment, mă cugetam și mă cuget și azi, la mîngîierile fără nume ale zilelor și anilor de la Sighet, unde sărutam dreapta Celui Atotputernic și Preabun Părinte, a Domnului Isus, care era în mijlocul nostru și toată întristarea o prefăcea în bucurie.“ Sau, mai concentrat: „Sufletește, sărutăm Mîna Atotputernicului, adorîndu-L și aducîndu-I mulțumire pentru grija Sa de a fi mîngîiați în momentele grele“.
Relatarea peregrinărilor prin domiciliile forțate este iluminată de asemenea rugăciuni care se nasc și izbucnesc, recunoscătoare, din adîncul credinței neclintite. Ele, împreună, relatări fără ură ale chinurilor și rugăciuni fierbinți, dau unicitate Memoriilor Fericitului Iuliu Hossu. Rugăciunile sale spontane se înalță pornind de la tipare sacre, pagini din Evanghelie, au ardoare, chiar dacă întorsăturile de frază par mai mult sau mai puțin cunoscute, dar elanul, recunoștința sînt intens personale, declanșate de un fapt concret, imediat. Scriind, de pildă, despre baia în lighean de la Mănăstirea Căldărușani, unde ierarhii sînt păziți strict, iar sîrma ghimpată nu lipsește, episcopul se întoarce în gînd la zilele copilăriei sale, meditînd: „Am poposit prea mult asupra băii noastre mici, dar aici toate sînt mici, care cresc mari în sufletele noastre... aici, dacă bagi bine de seamă, vezi bine haina de lumină în care sînt îmbrăcate lucrurile mărunte, de toate zilele, haina de lumină a Celui de Sus“.
Ce-i poate mira probabil pe cititorii de astăzi este alternarea dintre notația strictă a unor împrejurări de viață și proiecția unei perspective supraumane, aparținînd Creatorului. Episcopul întemnițat trece firesc de la relatarea condițiilor inumane de la Sighet, unde rămîne ani buni, din mai 1950 pînă în 1955, suferind de frig și de foame, descrise perfect realist, la înălțarea sufletească sublimă. Același om chinuit se schimbă în unul transfigurat prin credință, nejudecîndu-și torționarii, mai mult, văzînd în ei, cum spusese un alt episcop întemnițat, „instrumente ale mîntuirii noastre“. Cardinalul viitorului Bisericii Greco-Catolice, care va ieși din catacombe în 1989, va merge pe urmele martirilor creștini cu pași firești, este o expresie de matură credință în Providență. Frazele curg liniștit, fără a deveni monotone, nu au învolburări, pentru că episcopul transilvan știe că viața sa se va revărsa, în cele din urmă, după voia Domnului, în oceanul iubirii infinite.
Iuliu Hossu nu insistă asupra semnelor schimbării anotimpurilor, cît se puteau observa într-o închisoare, el căutînd mai degrabă „semnele vremii“, semnele istoriei, evenimentele care ar putea duce spre recunoașterea Bisericii interzise. Autorul acestor însemnări, rememorări, conținute în trei caiete, unele făcute cu ajutorul unui carnet-calendar, ne relatează, pe lîngă meditații, secvențe parcă de ciné-vérité, sau face sugestive schițe portretistice – Petru Groza, de exemplu. Urmărirea din tramvai, provocarea tînărului cu încercarea de a-i înmîna un pachet de ziare străine, percheziția în casa fratelui, în miezul nopții, toate în crescendo epic, vor culmina cu arestarea ierarhului, pe 29 octombrie 1948, într-un București sumbru.
Cardinalul in pectore este un vizionar, ideea însăși a Unirii Transilvaniei cu Regatul, unii cercetători ne spun că el o afirmă primul și o susține cu o clarviziune de om providențial. Logica, bunul-simț, credința matură, adică asumarea jertfei de sine pentru idealul creștin și pentru România modernă, îl fac să scrie cu dorința de a cunoaște lumea încercările prin care a trecut BRU și speranța sa de a ieși la liman.
Adrian Popescu este poet, prozator și eseist, redactor-șef al revistei Steaua.
.jpg)
