Hora pisoiașilor

Urmărind peripețiile de la București, mi-am șters lacrimile și, într-o primă instanță, n-am știut dac-au fost lacrimi de rîs sau de plîns.

…pentru că, în această situație dîmbovițeană, de tigri nici nu se poate pune problema. Ideea de tigru inspiră un amestec de frică și admirație. Tigrul e deopotrivă înspăimîntător și impunător, de unde probabil și proverbul asiatic: „Nu face prostia se te prinzi de coada tigrului, dar, dacă totuși te-ai prins, nu-i mai da drumul!“. Pînă aici a mers înțelepciunea orientală – pînă la concluzia că unele alegeri sînt într-atît de înspăimîntătoare, încît alegerea în sine impune un soi de admirație perversă. Pentru că a renunța la ea echivalează cu sinuciderea. E o alegere doar cu dus, nu și cu întors. Ce pricepe, însă, Orientul din ceea ce se întîmplă la Porțile lui? Aici, după cum ar fi constatat Raymond Poincaré, nimic nu e luat în serios. Totul e deopotrivă mai înfricoșător și amuzant de ridicol.

Dac-ar fi trăit pe malurile Dîmboviței, înțelepții asiatici ar fi înțeles că mai înspăimîntător decît să te prinzi de coada unui tigru ar fi spectacolul unui tigru prins de coada altui tigru, la rîndu-i prins de coada unui alt tigru, și tot așa, pînă cînd ultimul tigru l-ar prinde de coadă pe primul, iar cercul s-ar închide. Ar fi, ca să spunem așa, o horă a tigrilor, din care, odată ce ai intrat, nimeni nu mai poate ieși. Bănuiesc că așa ceva se întîmplă, bunăoară, în Mafia sau în varianta sa japoneză, Yakuza, unde toată lumea se teme de toată lumea. Viața ta într-o asemenea organizație nu mai e sigură, dar mai ai o speranță. O „ieșire din horă“ înseamnă, însă, moarte sigură. Așa că n-ai încotro și stai agățat de coada tigrului din fața ta, ținut de coadă de către cel din spate, ținut și el… ați prins ideea.

„Dîmboviță, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce!“ Aici totul e de un ridicol aproape înduioșător. Aici, tot pisoiașul se crede tigru, și tot pisoiașul arde de nerăbdare să intre în hora fără de ieșire. Doar în această cheie pot fi descifrate ultimele peripeții din București ale ridicolei coaliții PSD-PNL, care, cînd se privește în oglindă, nu vede pisoiași, ci tigri. A încerca analize subtile pentru a înțelege de ce o decizie proastă din capul locului pentru coaliție s-a transformat, în doar cîteva zile, într-una catastrofală pentru toate părțile implicate ar fi o risipă inutilă de neuroni. Cînd pisoiașul se vede în oglindă tigru, își imaginează că el controlează jocul și deci că oricine va face prostia să se agațe de coada lui nu va avea încotro și nu-i va mai da drumul. Pisoiașul uită, însă, că principiul „horei tigrilor“ se aplică pînă și pisoiașilor dîmbovițeni. Odată intrat în horă, nu se mai poate ieși decît prin „sinucidere“ politică, penală sau ambele. Așadar, e inutil să încercăm să înțelegem calculele făcute de către participanții la horă. 

PSD a fost convins că, prin susținerea candidatului „independent“ Cătălin Cîrstoiu la Primăria Bucureștiului a făcut o genială mutare de șah (joc născocit de asiatici) și va profita atît de PNL, cît și de reputația medicului. La fel a crezut și PNL. La fel a crezut și Cîrstoiu, fiindcă – nu-i așa? – pentru a ajunge un medic cu succes managerial la stat și de afaceri la privat presupune o inteligență care o depășește pe cea a unui Ciolacu sau Ciucă. El și-a imaginat că mănîncă politicieni pe pîine, la micul dejun, politicienii și-au imaginat că mănîncă „pătați“ din ăștia cu aere de superioritate, la prînz. Ce a urmat a fost un dans al ridicolului. 

Spicuiesc. Gabriela Firea: „Noi (coordonatorii campaniei lui Cîrstoiu, adică, cel care i-a curmat visul) facem tot ce putem pînă în ultimul moment (…) în funcție de ce vor decide forurile de conducere. Ciolacu: „Momentan, rămîne candidatul coaliției, dar ne vom lămuri în coaliție Ciucă: „Primul lucru pe care l-am întrebat a fost dacă are ceva să-și reproșeze.” (E o tradiție în politica dîmbovițeană, mă-nțelegeți, să-ți reproșezi toate păcatele atunci cînd ești întrebat.) Cîrstoiu, varianta a): „Eu n-am nimic să-mi reproșez. Nu mă retrag nici dacă mi-o cere domnul Ciolacu. Cîrstoiu, varianta b): „Aș fi nebun să candidez fără susținerea coaliției. Mandatul meu e pe masă.

Urmărind peripețiile de la București, mi-am șters lacrimile și, într-o primă instanță, n-am știut dac-au fost lacrimi de rîs sau de plîns. În cele din urmă, am decis c-au fost cîte puțin din fiecare: de plîns, pentru nivelul general al unei politici în care astea sînt „cele mai mari două partide românești“, după cum le place să se prezinte; dar și de rîs, pentru că de-o horă din care nu se mai poate ieși nu pot beneficia decît privitorii. Forțați fiind să stea atîrnați unul de coada celuilalt, pînă și tigrii devin inofensivi pentru cei de pe margine, darămite niște pisoiași furioși! Or, din această perspectivă, nu pot să nu mă binedispun văzînd ultimele afișe electorale ale lui Nicușor Dan, cele pe care e scris un singur cuvînt: „Mulțumesc!“.

Un cuvînt care face cît o sută de imagini cu iepurași de Paște. Printr-un singur cuvînt, actualul – și, nădăjduiesc, și viitorul – primar al Bucureștiului reușește să le mulțumească deopotrivă atît suporterilor, cît și adversarilor politici. Suporterilor, pentru că l-au votat sau îl vor vota. Adversarilor, pentru că l-au ajutat să fie votat, chiar și fără să vrea, organizînd o horă sinucigașă din care nimeni înlănțuit nu poate ieși bine. De profitat pot profita doar cei care au ales să rămînă pe margine. Matematicianul de Sorbona are ceva din înțelepciunea orientală, pentru că nu se agită. Își vede de treaba lui și așteaptă. Sun Tzu, un înțelept chinez care-a scris faimoasa Artă a războiului, pe care generalul Ciucă nu pare a o cunoaște, a spus printre altele: „Cine așteaptă lîngă rîu suficient de mult timp va vedea trupurile dușmanilor plutind pe lîngă el“.

Nicușor Dan așteaptă.

 

P.S. Am scris aceste rînduri cînd soarta lui Cătălin Cîrstoiu nu a fost încă clarificată în coaliție. Indiferent însă de rezultat, rîndurile de mai sus rămîn valabile. Așteptați.

P.P.S. Pentru că se apropie Paștele, mă grăbesc să atrag atenția asupra unui „detaliu“ adesea ignorat de către credincioși. Formula „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“ (Matei, 22) este, de cele mai multe ori, interpretată fie ca îndemn la separarea statului de Biserică (corect), fie, la extremă, ca un îndemn la disprețuirea politicii (greșit). Iisus nu zice „nu-i dați Cezarului“, ci doar „dați-i ce-i al lui“. Est modus in rebus. Din păcate, de-o bună bucată de timp încoace, gîndirea dincolo de alb sau negru e tot mai rar întîlnită.

Share


Fantezii

Fantezii