Vă mărturisesc că nu prea înțeleg de ce avem o „Zi a Culturii Naționale”, nu-i înțeleg rostul. Avem o Zi Națională – ceea ce e firesc și respectabil. Ca și cum cultura națională e altceva decît națiunea însăși, avem o altă Zi, a Culturii Naționale. Ce altceva putem celebra de Ziua Națională a României dacă nu identitatea noastră națională și ce este identitatea noastră națională altceva decît însăși cultura noastră națională? Există vreo altă posibilă manifestare a identității naționale decît prin afirmarea și cultivarea culturii naționale? După mintea mea, nu. E ca și cum națiunea e una, cultura ei e alta. Așa cum omul viu este uniunea dintre trup și suflet, iar dezunirea sufletului de trup este moartea, o națiune există numai în unirea populației cu duhul ei cultural, iar dezunirea populației de cultura ei înseamnă dispariția națiunii. Deci ce sărbătorim diferit de Ziua Națională și de Ziua Culturii Naționale?
De asemenea, am impresia, jenată, că Ziua Culturii Naționale stă în rînd cu Ziua Feroviarilor și Ziua Națională a Veterinarilor (cu tot respectul pentru feroviari și veterinari), ceea ce face din cultură, cel puțin la nivel formal și oficial, o îndeletnicire a unora, o breaslă între altele. E ca și cum unii români „se ocupă cu” cultura (sic!), dar nu toți – alții „nu se ocupă cu” cultura (iarăși sic!). Sigur că unii scriu cărți sau predau la Universitate, iar alții repară frigidere, conduc camioane sau forează tuneluri, dar ceea ce îi unește pe toți într-o națiune este că trăiesc, toți, zi de zi, ceas de ceas, în aceeași cultură. Noi trăim în aceeași țară pentru că trăim în aceeași cultură, nu invers! Ei bine, cum anume ești în cultura ta, cum anume este românul în cultura lui, asta e o cu totul altă poveste. Cum vorbește și scrie românul de azi limba română, cum înțelege și metabolizează el istoria comunității sale, cum împărtășește mentalitatea colectivă în care s-a format și trăiește, în fine, cum anume se comportă în raport cu compatrioții săi? Acestea sînt, de fapt, întrebările esențiale și cred că e nimerit să ni le punem la zile de sărbătoare tricoloră dacă vrem să tragem un folos, altul decît ziua liberă, grătarul și maneaua. Sărbătorile naționale nu au nici un rost dacă nu devin prilej pentru întrebări esențiale.
Răspunsul la aceste întrebări se leagă direct de patriotism. Sentiment, idee, valoare – ce-o fi el? După ce ani mulți am crezut că patriotismul este un sentiment, la maturitate am ajuns la concluzia că e o idee politică. Așa m-am și purtat cu patriotismul, din mine sau din ceilalți – cum te porți cu o idee. Pe măsură ce îmbătrînesc, însă, și cunosc din ce în ce mai bine poporul meu, îmi dau seama că patriotismul este o valoare, iar în privința valorilor, sînt convins de mult de Tudor Vianu: valorile ne sînt exterioare și sînt mereu aspiraționale. Valorile nu există în noi, ci în afara noastră și sînt, anume, acelea spre care tindem. Valorile sînt termenii sumei care vrem să fim. Patriotismul nu există în oameni; oamenii tind să fie patrioți, vor să fie patrioți. Aceia care vor, firește. Nu mi-e rușine să spun că sînt unul dintre aceștia. Vreau să fiu un patriot român! Încerc. Mă străduiesc. Iată, de Ziua Culturii Române, mă întreb cum aș putea să fiu un patriot român.
Trăiesc de mai bine de 50 de ani în România și am învățat cîteva lucruri. Unul dintre ele este că cel care zice despre sine că e patriot nu este. Și cu cît zice mai tare, cu atît mai puțin este. Apofatic, românul învață patriotismul în cultura sa descoperind mai întîi ce nu este patriotismul. Apoi, am înțeles că, deși valoarea e aceeași, modul în care accezi la ea se schimbă. Conținutul concret al patriotismului românesc de la 1848 era diferit de cel din 1877, care era altfel decît cel de la 1916-1918 și nici unul dintre modurile concrete de patriotism amintite nu semăna deloc cu ceea ce însemna să fii patriot în 1940-1941. În comunism, patriotismul a devenit tot mai greu de definit, mai ales după 1965, cînd propaganda l-a adoptat deschis. Propaganda și ambiguitatea vremurilor, dar mai ales confuzia morală gravă în care societatea românească a intrat începînd cu anii 1970 (căci patriotismul are o dimensiune morală) au făcut patriotismul aproape de neînțeles. Așa se explică de ce, după 1990, mulți români de bună calitate refuzau pur și simplu cuvîntul; am cunoscut patrioți adevărați care făceau alergie la „patriotism”.
În 2026, patriotismul românesc are un alt conținut. Are, desigur, în alcătuirea sa unele elemente de continuitate. De pildă, este întotdeauna discret – nu ca manifestare, ci ca afirmare; nu în fapte, ci în vorbe. Și este mereu o responsabilitate pentru cei de-un neam, o preocupare pentru compatrioți: să faci tot ce poți ca să-i vezi sănătoși, în pace, prosperi. Asta este patriotismul. Ideile, de pildă, de a sacrifica o generație pentru un viitor sau de a falsifica trecutul pentru beneficiul prezentului sau de a anihila un grup de compatrioți pentru propășirea altui grup nu sînt idei patriotice, ci antipatriotice.
Astăzi, cred că pentru a te putea numi patriot român trebuie să îndeplinești trei condiții.
Prima: Să nu furi. Să nu înșeli. Să nu înhați ceea ce nu ți se cuvine. Prin furt, prin înșelăciune, prin impostură, prin uzurpare păgubești un compatriot sau statul român. E de neimaginat că un patriot român fură sau înșeală pe un alt român sau statul român.
A doua: Să îți faci treaba cît poți tu de bine acolo unde îți cîștigi pîinea. Orice activitate are un efect social, își descarcă rezultatul asupra altcuiva. A fi patriot român înseamnă să fii conștient că activitatea unui compatriot sau a mai multora, pe care probabil nu îi cunoști și nici nu o să-i cunoști vreodată, dar care sînt români ca și tine, poate fi mai grea sau mai ușoară în funcție de seriozitatea cu care îți faci tu treaba. Să ai grijă să nu produci compatriotului tău complicații sau griji în plus prin lene, delăsare, chiul, peticeală.
A treia: Cultivă-ți limba! Străduiește-te să vorbești și să scrii corect și frumos în limba română, să prețuiești școala la care limba aceasta se învață și se cultivă. Să cunoști și să prețuiești cultura acestei limbi, pe creatorii ei și pe savanții ei.
Patriotismul în aceste coordonate este, să zicem așa, patriotismul normal, care este la îndemîna oricărui român. Desigur, vremurile cer, uneori, și gesturi mari. Sacrificii. La limită, patriotismul poate să însemne să-i aperi pe ai tăi cu viața ta. Dar asemenea vremuri vin rar și chemați la un asemenea eroic sacrificiu sînt puțini. Totuși, trebuie să știm că probabilitatea să vină vremuri care ne testează disponibilitatea pentru eroism este cu atît mai mică cu cît numărul patrioților normali, al celor care trăiesc în cele trei puncte mai sus enumerate, este mai mare.
.jpg)
