Macbeth.0, după William Shakespeare. Concept și regie: Catinca Drăgănescu. Scenografie: Gabi Albu. Costume: Rodica Neacșea. Scenografie VR: Ciprian Făcăeru (Augmented Space Agency). Lighting design: Andrei Ignat. Video design: Dan Ionescu. Univers sonor: Andrei Raicu, Horia Constantinescu. Creație măști și păpuși supradimensionate: Laura Duică. Cu: Voicu Aaniței, Măriuca Bosnea, Mara Bugarin, Mara Căruțașu, Alina Crăiță, Sorin Dinculescu, David Drugaru, Laura Duică, Valentin Mihalache, Anamaria Pîslaru, Vladimir Purdel, Dragoș Stoica. Teatrul Masca.
„Pentru mine, ca regizoare, Macbeth.0 deschide «trilogia post-umanului» – un parcurs artistic despre realități multiple, despre felul în care tehnologia, percepția și ficțiunea modelează politica și intimitatea. Este primul pas dintr-o explorare teatrală a lumilor pe care le locuim și a celor care ne locuiesc”, scrie într-o postare pe rețelele sociale regizoarea Catinca Drăgănescu după premiera sa de la Teatrul Masca, unde este și directoare interimară. Macbeth.0 este o adaptare după piesa lui Shakespeare, cu multă tehnologie și atenție la fenomenele care influențează lumea contemporană. Concret, Drăgănescu intersectează aici două idei: una este că tehnologia ne domină pînă la a ne determina alegerile, inclusiv cele politice (sună cunoscut, nu-i așa?), alta este că, în acest context, omul obișnuit, adică opusul extra-ordinarului, al excepției, este ușor manipulabil și dacă accede în poziții de vîrf în ierarhia socială poate deveni instrumentul prin care se exercită puterea de către forțe obscure (iar sună cunoscut, nu-i așa?).
Macbeth.0 este un videogame jucat live pe o scenă de teatru de către actori reali. Întregul mecanism de spectacol este definit de tehnologie, realitate augmentată, AI, video, filmare în timp real și retroproiecție etc. Personajele și intriga sînt elemente predefinite ale jocului, dar partea interesantă este că, odată cu comenzile de joc (initiating, loading etc.), sînt indicate și subtile caracteristici ale personajelor (starea mentală și emoțională), care ajută la înțelegerea tărîmului uman ce permite simbioza om-tehnologie și a zonei fertile care favorizează procesul în care cea din urmă ne poate controla. Drăgănescu vorbește despre post-uman și mă gîndesc la spectacolele lui Susanne Kennedy, în care omul este sudat de virtual în constructe performative ridicate pe logica oniricului. Macbeth.0 introduce și el un joc parțial robotizat – unele personaje, precum cel al Marei Bugarin, sînt creații originale, practic, interfețe umane ale virtualului, celelalte, deși există în textul lui Shakespeare, se redimensionează ca personaje de videogame și capătă patina artificială de animație hibridă, mai consistentă decît un desen animat, dar sub/post-umană. Macbeth, Lady Macbeth, Macduff, Banquo, Malcolm funcționează în această paradigmă, mai puțin Duncan, rege pe rit vechi, al cărui univers este încă uman, prin urmare desuet și vulnerabil în fața amenințării virtuale. Personajele sînt mai puțin individualizate – pentru că indivizii au devenit materiale pe care s-au aplicat coduri sursă pentru a îndeplini sarcini definite prin limbajul de programare –, formează un cor performativ cu suprapuneri lingvistice (am folosit vocabularul regizoarei), în care textul rostit live se suprapune/interpune cu comenzile din videogame. Spectacolul nu se rezumă la tușe despre tehnologizare, post-uman, univers virtual etc., ci devine un thriller algoritmic (din nou, expresia regizoarei) în care elementul uman este manipulat prin intermendiul tehnologiei și al boților. Cine este însă dincolo de boți și cum se folosește această entitate necunoscută de putere, care rămîne, cel puțin aparent, în mîinile unei ființe umane? Acestea sînt întrebările care se ridică din spectacol și care trimit la cartea jurnalistei Maria Ressa, Cum să înfrunți un dictator (Editura ZYX Books, 2024), în care autoarea, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (2021) și disidentă a regimului lui Rodrigo Duterte, arată cum acesta a venit la putere și a instaurat o dictatură în Filipine (2016-2022) cu ajutorul Facebook, descoperind astfel cum se pot manipula oamenii prin alterarea percepției realității, alimentarea urii și implicit vicierea votului (mai multe studii de caz în cartea lui Peter Pomerantsev, Asta nu e propagandă!, Editura Cartier, 2023). Macbeth.0 arată cum puterea rezultată printr-o manipulare cognitivă online ce alimentează resentimentele, folosind tehnici de speculare a emoțiilor primare care duc la vicierea percepției realității, este cel puțin autocrată, dacă nu dictatorială.
În această paradigmă, Macbeth (Voicu Aaniței) este un om obișnuit, nu e atins de excepționalismul militar sau politic, prin urmare nu poate justifica lovitura de palat prin deificarea regalității căreia el i s-ar potrivi mai bine decît bătrînul rege Duncan (Sorin Dinculescu). Din acest punct de vedere, Macbeth sîntem noi, astăzi, dependenți de tehnologie și de mediul online, prin urmare vulnerabili la manipulare. Ceea ce îl determină pe Macbeth să cucerească puterea începe cu cele trei vrăjitoare, aici boți, care-i inoculează ideea unei preluări ostile a tronului. Cheia este gîdilarea orgoliului (i se spune ceea ce dorește să audă) și hibridizarea „profeției” cu elemente reale, care se adeveresc. Recunoaștem rețeta deturnării alegerilor din 2024 în România (și nu numai). După încoronare, Macbeth și regina funcționează prin avatarurile lor regale, păpuși supradimensionate, care integrează măreția puterii ce dilată ego-urile. Lady Macbeth (Măriuca Bosnea), geniul sîngeros real din textul lui Shakespeare, pierde în spectacol latura malefică în favoarea boților și devine o victimă, atît a manipulării online, cît și a soțului ei. Banquo (Dragoș Stoica), Malcolm (Mara Căruțașu) și Macduff (Vladimir Purdel) sînt pierderi colaterale în acest război hibrid. Macbeth este înfrînt (sper că nu se consideră spoiler), dar de către cine și ce urmează la tron, nimeni nu știe.
Spectacolul este un construct tehnologico-sonoro-imagistic complex, atît tehnic, cît și artistic – presupune straturi diferite de informație, live și mediată (auditiv și vizual), o coregrafie precisă, care mecanicizează gesturile, un format care nu estetizează, nu emoționează, ci îndeamnă la reflecție. Mediul virtual și tehnologia favorizează fanatismul, ura și nostalgiile după regimuri autocratice. Cum îl democratizăm?
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: Cristinel Dâdăl
.jpg)
