● Gaviota / Pescărușul, text și adaptare: Juan Ignacio Fernández. Regie: Guillermo Cacace. Cu: Paula Fernandez Mbarak, Pilar Boyle, Muriel Sago, Marcela Guerty, Romina Padoan. Fotografie: Alejandra López. Design grafic: Leandro Ibarra. Asistent regie: Alejandro Guerscovich. Producție: Gabriela Gobbi. Producător delegat: Carlota Guivernau. Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB 2026.
Primul spectacol al Stagiunii Internaționale de Teatru ARCUB 2026 a adus la București o variantă argentiniană a Pescărușului lui Cehov, Gaviota, creată într-un admirabil minimalism. Repetat în timpul pandemiei și ridicat după încheierea carantinei, spectacolul a trecut printr-o fază de construcție online (pe Zoom), apoi una pe scenă, cu mișcare și scenografie, după care a fost redus din nou la text și interpretare, eliminîndu-i-se întreaga construcție (scenografie, costume, coregrafie), astfel încît acum se derulează integral cu personajele și spectatorii așezați împreună în jurul unei mese la care se bea vin (vinul care va deveni mai tîrziu sîngele lui Kostea). Regizorul Guillermo Cacace a decis ca personajele să rămînă așezate tot spectacolul, o singură ieșire în decor se întîmplă în ultima scenă dintre Nina și Kostea, ale căror trupuri sînt prinse într-o luptă – act de dragoste care se desfășoară pe masă.
Masa festivă cu ocazia diverselor evenimente, inclusiv funerare, este un cadru scenaristic fertil pentru drame de familie care clocotesc în așteptarea momentului de răbufnire (aș aminti aici Aniversarea lui Thomas Vinterberg), dar spectacolul nu stabilește un cadru realist, ci unul general pentru spațiul domestic, fără repere și limite de timp, cronologie, geografie. Personajele sînt reduse la cinci – Arkadina, Treplev, Nina, Trigorin și Mașa – și sînt interpretate doar de actrițe, fără travestiuri. Este din start stabilită o perspectivă exclusiv feminină asupra temelor: relația dintre artă și rolurile sociale, dintre mamă și fiu, dintre clasele sociale – aceasta din urmă este introdusă în spectacol de Mașa / Muriel Sago, care provine din familia ce administrează domeniul Arkadinei, de fapt, care o servește (după cum spune Mașa, „i-a șters păianjenii din colțuri”). Mașa cea nebăgată în seamă cu doliul vieții ei, cea care suferă și se pedepsește singură pentru suferință, preia și rolul de naratoare, ea este cea care observă, comentează și intervine uneori în acțiune. Arkadina / Paula Fernandez Mbarak este maiestuoasă, fals jucăușă și, în esență, o mamă toxică prin egocentrismul ei. Dintre rolurile ei sociale, predomină artista și femeia, maternitatea nu este un spațiu pe care îl învestește emoțional, fără ca asta să o lipsească de durere – imaginea finală, cu ea ținînd în brațe corpul fără viață al lui Kostea, ca o Madona, are forța suferinței din scena faimoasă a lui Jessie Buckley în Hamnet, cu țipătul mut cu gura larg deschisă (fără oroarea din picturile lui Edvard Munch). Arkadina îmi amintește aici și de mama lui Arundhati Roy, așa cum scriitoarea a descris-o în memoriile ei, Refugiul meu, furtuna mea, o femeie cu forță socială și profesională, dar o teribilă mamă castratoare. Nina / Romina Padoan are aparența tinereții inocente, dar nu și naive, pare că se conectează rațional cu jocurile de putere din familie. Kostea / Pilar Boyle este un prototip de artist tînăr, măcinat de pasiuni intense pentru o femeie, pentru artă, fără să știe să și le aproprie pe nici unele, strivit de indiferența mamei. Trigorin / Marcela Guerty navighează cu o anume lejeritate printre femeile care îl adoră, are aparteurile lui cu Arkadina, o intimitate construită în timp, cu un limbaj propriu, dar cedează ușor avansurilor Ninei și își cere cu o crudă nonșalanță libertatea de a trăi clipa, ca și dreptul de a reveni nestingherit în viața Arkadinei.
Metafora pescărușului ucis de Kostea, cu varii interpretări de-a lungul timpului, predominantă fiind cea de alter ego al Ninei sau al Ninei și al lui Kostea, pe care Trigorin și generația adultă, egocentrică și cinică îi distrug direct sau indirect, îl definește aici mai degrabă pe Kostea singur. Cu capul bandajat după prima tentativă de suicid, el pare întruchiparea unui pescăruș.
Spectacolul capătă profunzime în dauna sau în ciuda vizualului, căci actrițele construiesc emoții palpabile. De fapt, întreg spectacolul este jucat cu „lacrimi în ochi”, celebra indicație pentru interpreții pieselor lui Cehov, și aduce consistență, chiar o saturație emoțională, care are un iz de telenovelă sud-americană ce corespunde aici acelui flux impetuos al sentimentelor de sorginte rusă, un preaplin care se revarsă, tăcut sau zgomotos, din inimi frînte, însoțit aici și de o coloană sonoră latino (și nu numai) languroasă, cu reflexii de fado (mai multe piese de Lhasa de Sela, dar și Stromae, Damien Rice, Rosalía și Björk).
Nu e singurul Pescăruș făcut atît de auster – Andrei Șerban a regizat unul la Unteatru, iar Jamie Lloyd a folosit la Londra o adaptare de Anya Reiss (cu Indira Varma în Arkadina, spectacolul poate fi vizionat pe site-ul National Theatre at Home), ambele producții folosind doar actori și scaune, spațiul dintre ei fiind umplut cu sentimente, febrile în spectacolul românesc, ceva mai reci, cinice chiar prin ironia britanică în cel londonez. La polul opus, un construct spectacular spectaculos – decor care se transformă, recuzită abundentă, impunătoare, muzică, un patos exacerbat care susține replica „ce nervoși sînteți cu toții” și un regizor care își parazitează spectacolul cu dansuri descentrate după fiecare act, ca un gest de autodistrugere – este Pescărușul lui Yuri Butusov (poate fi vizionat pe platforma Stage Russia). Nici una dintre aceste producții nu este tipic cehoviană. Sentimentul pe care o parte din public l-a exprimat după versiunea argentiniană, că spectacolul este departe de vizualul cehovian, arată că există un reflex clișeistic și al publicului, de percepție, nu doar al artiștilor, de creație, în raport cu tetralogia cehoviană. Ce bine că lui Cehov i se curăță aripile de balast! Căci din clișeul Cehov și clișeul masă în familie cu drame, regizorul Guillermo Cacace face un spectacol inedit, auster vizual și foarte dens emoțional.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: ARCUB
