Am dorit să scriu despre această expoziție pentru că de multă vreme pictura semnată de Ioan Sbârciu este revelatoarea unor sensuri și adevăruri care transcend imaginile ce mijlocesc dialogul cauzat de problemele grave ale realității și implicit ale existenței. Sînt expuse tablouri din ciclurile tematice reprezentative pentru ultimele două decenii ale creației artistului care au legătură cu istoria noastră contemporană: depopularea satelor, defrișările masive care au culcat la pămînt falnicii copaci ai pădurilor din România.
Ioan Sbârciu, originar din zona Bistriței, voise să revadă casa bunicului din pădurea Rodnei. Dar pădurea fusese rasă și locul ars, la fel și casa din poiană încărcată cu amintiri. Șocul a fost teribil, catastrofa primind dimensiuni uriașe. A dorit să exprime prin lucrările sale de mari dimensiuni durerea, trauma suferită în fața dezastrului, folosind date concrete, dar și metafora. Un sentiment de tristețe, de neliniște profundă, la care se adaugă nostalgia cauzată de părăsirea satelor, lipsite acum de viața intensă de altădată. Imaginile devin astfel deschise, multiple, sugestive, înțelesurile afirmîndu-se mai adevărate, mai profund perceptibile decît cea mai „realistă” formă preluată din natură.
Expoziția a cuprins deci sub același semn grupajele de lucrări: „Pădurea cenușie”, „Satul transilvan”, „Satul părăsit”, „Dincolo de pădure”, „Nocturne”, „Don Quijote”. Chiar dacă filmul tragediei pădurilor începe cu (încă) prezența trunchiurilor drepte, puternice ale copacilor, nu este vorba de o reprezentare figurativ-realistă sub aspect formal, pentru că pictorul recurge mai curînd la gestualism. În cîteva tablouri, copacii parcă vor să se împotrivească, dar în final rămîne doar cenușa, strînsă de artist pentru a o așterne alături de culori pe suprafața unor tablouri. Uneori, apare un halou în jurul copacilor și am senzația că acolo există un suflet al locului pe care el nu-l poate părăsi.
Există zbatere, mister, tensiune, ceea ce mă determină să observ că lucrările se înscriu în neo-expresionism. Expoziția este unitară, dar fiecare lucrare face parte dintr-o derulare a unor secvențe din viața pădurilor, din viața satului românesc, a omului obligat să aibă experiențe atît de diverse în călătoria sa prin viața terestră, ca într-o povestire dramatică. În numeroase tablouri, atmosfera este apăsătoare, simțim precaritatea, strigătul pădurii răpuse, presimțim tainele ei ce fac parte din eternul universal. Ceea ce începuse ca o pictură de atitudine, de revoltă față de defrișările masive, a continuat cu pădurea-metaforă a călătoriei prin labirintul existențial. Ioan Sbârciu spunea despre sine că este un romantic iremediabil, astfel pune preț pe imaginație, pe emoții și, desigur, pe conexiunea cu natura, cu sentimente, trăiri personale îmbogățite de infuzia unor elemente ale fantasticului. Sînt sentimente pe care le are și privitorul tablourilor sale pe tema satului românesc părăsit, altădată plin de viață, păstrător al tradițiilor statornicite de-a lungul vremurilor și pe care le cunoscuse, le trăise și Ioan Sbârciu. Simțim tăcerea apăsătoare, exprimată prin formele reduse la semne, la ritmurile liniare tot mai sumare, în unele tablouri la clarobscur, deși există încă o vibrație misterioasă, cea a generațiilor care au animat altădată acele locuri. Simțim că este vorba de ceva grav, de un dezechilibru, de o neliniște ce pare că se propagă în întreaga lume, suprafețele tablourilor fiind pictate prin gestul expresiv al unei nevoi puternice de comunicare. Sînt prezente mii de semne, apar contraste, semne de adîncime, de mici reliefuri, cu deschideri către o zonă a luminii depline, artistul așternînd culoarea (ulei și acrilic) în diferite densități, ea fiind uneori densă, alteori mată ori cu transparențe, absorbind sau emanînd lumină, așternută cu pensula de diferite grosimi, deși recurge și la cărbune și sepia. Lucrează febril, dar nu ezită să revină cînd e nevoie, gesturile picturale fiind datorate de fiecare dată trăirilor intense. Imaginile trec de la un figurativ minimal sugestiv la expresionismul abstract, și înapoi la semne mai vizibile ale naturii, artistul folosindu-se la maximum de valențele expresive ale semnelor plastice.
Iar pădurea, pentru un romantic aflat în căutarea raporturilor dintre el și lume, cu dorința de a explora posibilitățile picturii pentru a exprima experiențele eului profund, înseamnă și un loc plin de mister și simbolism, loc de manifestare a unor forțe supranaturale, ca în cultura populară, loc inițiatic, loc de refugiu, de protecție, al regăsirii de sine, al eliberării de spaime. Harap Alb a trebuit să străbată cîteva păduri, ele fiind tot atîtea etape de inițiere, trepte ale devenirii. Simțim că lucrările sale exprimă mesaje importante prin exaltarea semnelor picturale într-o pastă ispititoare, alteori precară, prețioasă ori derizorie, cu alternanțe între materia transparentă ca un abur ascetic sau o materie „reabilitată” senzual, vital, sugerînd rădăcini, germinație, un real regăsit. Însăși natura robustă a artistului face ca, pînă la urmă, speranța renașterii să nu fi pierit.
Și în „Nocturne” există suprafețe în care aflăm amorful, degradarea, întunericul, după cum există loc și pentru presimțiri și chiar certitudini că viața va triumfa. Apare misterul, sugestia devenirii fiind prezentă în aproape fiecare lucrare, chiar și în cele unde expresivitatea este încărcată de sfîșieri, cu suprafețe întunecate, tensionate.
Și apoi, „Dincolo de pădure”, cu întrebarea: ce se află dincolo de ea? Poate tărîmuri fabuloase, alte locuri inițiatice. Poate liniștea, lumina care are un rol important în lucrările pictorului. Este sugerată prin contrastul închis-deschis, prin raporturile cromatice, orchestrate cu siguranța celui care stăpînește deplin mijloacele de expresie. Lumina se deschide în diferite dozaje, cu fante mai mari, mai mici, spre acel ceva, dincolo de vizibil, fiecare tablou transmițînd o altă nuanță a expresivității dorite.
Nu-l uităm nici pe „Don Quijote”. El își continuă călătoria, rătăcind uneori prin spații părelnice, nostalgic, avid de frumusețe, traversînd alte și alte încercări într-o lume nu o dată potrivnică, pentru a-și împlini visuri, pentru a afla ce se află dincolo de ceea ce am trăit deja, dincolo de aparențe. Să fie doar o himeră?
Maria Zintz este curator, istoric de artă și critic de artă.
Foto 1: Ioan Sbârciu
Foto 2: Cavaler, din ciclul Dincolo de pădure
Foto 3: Don Quijote
Foto 4: Peisaj transilvan
Foto 5: Satul uitat 1
.jpg)
