De cîțiva ani, în societatea noastră a izbucnit o nouă epidemie: tatuajele. Invazia de trupuri umane pictate are focarul localizat în mentalitatea neo-păgînă care încearcă o re-vrăjire a lumii potrivit coordonatelor unei societăți postmoderne. Unii o denumesc cu mîndrie body-art sau arta modelării corpului, alții privesc fenomenul cu o oarecare lejeritate, considerîndu-l ca pe o modă care va trece și tocmai de aceea nu merită să îți pierzi timpul discutînd pe seama lui. Articolul de față își propune să evidențieze fața nevăzută a ceea ce ni se impune să vedem, comentînd, de pe poziție creștină, acest fenomen îngrijorător, care are nevoie de o analiză atentă şi care nu trebuie lăsat să fie tratat în continuare ca un subiect distractiv sau în ton cu moda.
Prima greșeală a unui creştin este judecarea semenului care s-a tatuat, iar cea de-a doua este indiferenţa exprimată vulgar: „Păi, ce mă privește, s-a tatuat pe corpul meu sau pe cheltuiala mea?!”. Dacă nu ai voie să judeci, dar nici să rămîi indiferent, atunci singura atitudine creştinească este aceea de a expune, cu iubire şi blîndeţe, raţiunile pentru care un creştin nu are voie şi nici nevoie să îşi tatueze trupul pe care îl are de la Dumnezeu cu demnitatea înaltă de a-l sfinţi şi de a lucra aici, în trup, la îndumnezeirea sa.
Să cugetăm puţin şi să ne întrebăm: este potrivit unei femei să etaleze pe gambă sau pe oricare altă parte a trupului semnul crucii? Acesta să fie oare înţelesul îndemnului pe care ni-l dă Mîntuitorul ca „să ne purtăm crucea”? Un bărbat care şi-a tatuat pe mînă „Matei 1, 23” pentru că se numeşte Emanuel, înseamnă că citeşte şi cinsteşte Scriptura? Chipul lui Hristos cu coroana de spini tatuat pe pieptul unui bărbat se poate traduce prin aceea că sîntem creaţi după chipul lui Dumnezeu sau că, în acest mod, participă la Pătimirile Domnului Iisus Hristos? Cu toată seriozitatea şi bunătatea, sîntem nevoiţi să recunoaştem că aceste acte nu numai că sînt nepotrivite, dar se apropie vertiginos de blasfemie şi de batjocorirea lui Dumnezeu, dar și a persoanei umane.
Cînd întrebi pe cineva de ce s-a tatuat, în general ți se răspunde cam așa: „Este o chestiune personală, nu te privește pe tine, ci doar pe mine”, „Am doar un singur tatuaj, mic”, „Îmi sporesc stima de sine”, „Am simţit nevoia să am un semn particular prin care să mă exprim”, „Ca să arăt celorlalţi că sînt altfel”, „Ca să mă valideze grupul meu social”. Pe lîngă acestea, două motivații îmi atrag atenţia în mod special: „Fac ce vreau cu trupul meu” şi, cînd e cazul, „Am vrut să îmi acopăr o boală de piele”.
Dacă le citim într-o anumită cheie, toate aceste motive se pot comprima în ideea de autonomie şi în ideea de vizibilitate. Omul vrea să însemne ceva, să reprezinte ceva şi ajunge, într-un fel, să îşi dorească să poarte semnificaţii. Orice om vrea să fie semnificativ. Intenţia aceasta nu este rea, doar că este înţeleasă în mod eronat. Pe de o parte, se observă aici o neînţelegere a importanţei şi a valorii excepţionale a trupului, iar pe de altă parte există astăzi obsesia pentru acest cult al vizibilităţii, promovat de societatea consumistă, care îţi impune dorinţa de a te individualiza arătîndu-te deosebit în felul în care această societate înțelege individualitatea, adică într-un fel care te duce la o atitudine de autoidolatrizare.
Cel mai serios motiv pentru care un credincios nu trebuie să se tatueze este că tatuajul este păcat înaintea lui Dumnezeu. „Pentru morţi să nu vă faceţi tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceţi pe voi” (Levitic 19, 28). Găsim pe vremea lui Ilie un obicei păgîn, idolatru, cînd proorocii lui Baal „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, pînă ce curgea sînge” (3 Regi 18, 28).
De asemenea, un credincios care invocă argumentul „Fac ce vreau cu trupul meu” ar trebui să îți amintească ce spune Sf. Ap. Pavel: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sînteţi ai voştri… Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 19, 28). Deci nu eşti tu proprietarul trupului tău, nu l-ai cumpărat de la vreun magazin, ci ai venit la viaţă numai în acest trup, ai crescut în el şi cu el, ai lucrat virtutea sau ai făcut păcatul în el şi, ce este mai important, vei învia şi te vei prezenta la Judecata universală împreună cu el.
În activitatea mea duhovnicească aud uneori replica: „Da, ştiu că este păcat, dar mi-l asum!”. Ce înseamnă să asumi păcatul? În nici un caz nu înseamnă să îl arăt oamenilor ca o podoabă şi să mă mîndresc cu el, căci asumarea presupune o părere de rău pentru această cădere, o durere şi o întoarcere la Dumnezeu cu pocăinţă. Asumarea păcatului nu înseamnă să adaugi la acesta şi păcatul mîndriei.
Din punct de vedere psihologic, tatuajul exprimă nevoia unora de a se ascunde ca entitate personală. Aceştia vor să fie unici, dar efectul este contrar, căci tatuîndu-se se pierd într-un model conformist. Tatuajul devine un act de conformitate care elimină unicitatea persoanei. Acest tip de comunicare în spaţiul social a propriei poveşti, folosind conceptul narativ-corporal, dezvăluie nevoia nerealizată de afiliere. De fapt, tatuajul este făcut pentru ceilalţi, să vadă alţii că tu ţi-ai inscripţionat o cruce sau o floare după ureche sau în spatele capului. Tu nu vezi acolo, ci alţii trebuie să vadă!
Mai mult decît atît, tatuajul descoperă fie o obsesie a autocontrolului biologic, fie este expresia unei senzualităţi exacerbate prin care omul intră în mod inconştient într-o competiţie pentru vizibilitate. Alteori, modelarea corpului în stil new-age se manifestă la persoane cu componente depresive care încearcă să-şi strige sau să-şi ascundă durerea. În spatele acestor desene trebuie să fie altceva: o mascare a unei suferinţe sau o emoţie. Aşa se poate explica motivul pentru care unii părinţi îşi tatuează numele copiilor sau zilele de naştere ale acestora. Ceva ciudat se întîmplă: care părinte uită numele sau ziua în care viaţa lui s-a schimbat total prin primirea unui dar incomensurabil de la Dumnezeu în persoana copilului?! Numele copilului nu trebuie tatuat pe mînă, ci se scrie în certificatele de naştere şi de botez, dar mai ales în inima părintelui iubitor şi responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea copilului.
Fenomenul poate fi privit şi din perspectiva vîrstei celor care şi-au făcut tatuaje: tineri abia trecuţi de adolescenţă care vor să pară „cool” în faţa colegilor. Nu sînt puțini adulţii care îşi dau seama ce au făcut şi spun, cu oarecare jenă: „L-am făcut la tinereţe, cînd nu ştiam multe”. Cu tristeţe am observat însă persoane trecute de şaizeci de ani care nu vor să-şi poarte vîrsta şi asociază tatuajul cu un comportament tineresc cînd, de fapt, în spatele acestei acţiuni se află teama de îmbătrînire şi frica de moarte.
Îngrijorările medicale sînt îndreptăţite prin prisma reacţiilor adverse care afectează calitatea vieţii. În primul rînd, mici particule de cerneală pot pătrunde mai adînc în derm şi pot fi preluate de sistemul limfatic. Cînd cineva tatuat se răzgîndește, ceea ce e foarte omenesc, îndepărtarea tatuajelor prin procedura cu laser provoacă cicatrici şi, de fapt, nu îndepărtează cerneala din corp, ci o sparge în nanoparticule care sînt transportate prin organism şi stocate, pare-se, în ganglionii limfatici. Prin înţepături repetate se traumatizează pielea, apoi prin introducerea cernelii la 1-3 milimetri se distruge bariera cutanată şi apare o reacţie inflamatorie, de apărare împotriva unui agent străin. Prin această distrugere a barierei epidermice, persoana tatuată este predispusă la infecţii. Complicaţiile de tip infecţios (bacterii, virusuri sau fungi) au convins medicii din mai multe ţări să nu permită donarea de sînge de la persoanele care s-au tatuat pentru o perioadă cuprinsă între patru luni și un an, tocmai ca să nu se răspîndească posibilele infecţii. S-au constatat reacţii faţă de cerneală care pot duce chiar la necroza dermului. De asemenea există reacţii alergice acute, care apar imediat, şi cronice, care rămîn în timp, iar tatuajul poate determina manifestarea bolii cronice de piele a unui pacient extinzîndu-se şi pe alte suprafeţe. Tocmai din această cauză este foarte periculoasă acoperirea prin tatuare a unor boli de piele sau aluniţe, semne din naştere, hemangioame. Prin tatuaj creşte riscul de sarcoidoză, o boală rară care constă în creşterea numărului de celule inflamatorii care formează granuloame la nivelul plămînilor şi al ganglionilor limfatici. Sarcoidoza apare atunci cînd sistemul imunitar este suprasolicitat prin expunerea la infecţii repetate. De asemenea au fost semnalate reacţii papulo-nodulare şi inflamaţii diferite din punct de vedere histopatologic. Au fost descrise cîteva cazuri de asociere între tatuaje şi neoplasm cutanat. Cu toate că nu a fost stabilit clar raportul de cauzalitate dintre cancer şi tatuaj, merită să rişti apariţia unui cancer de piele? Zona acoperită de tatuaj poate masca anumite boli dermatologice sau poate împiedica descoperirea la timp a unor forme de cancer, din simplul motiv că nu se mai pot observa modificările de culoare ale pielii. Tatuajele pot aduce dificultăţi medicale pe termen lung. Investigaţiile RMN, de pildă, pot fi afectate de tatuaje cauzînd arsuri locale din cauza particulelor metalice din cerneală, totodată fiind pusă la îndoială şi acurateţea rezultatelor la persoanele tatuate.
Foarte important este avertismentul de a nu se expune la soare pielea tatuată, însă acesta vine în contradicţie flagrantă exact cu motivul pentru care cineva se tatuează: ca să expună altora, toată vara, desenele marcate pe trup.
Epidemia de tatuaje aduce cu sine și contradicţii, așa cum sînt și altele, de pildă să mergi la sala de sport, apoi să ieşi să fumezi. Mulți devin obsedați de mîncare „bio” și de un mediu „eco”, dar își fac tatuaje. Important, însă, este că nu perspectiva bolii trebuie să sperie şi să convingă oamenii să nu se tatueze, ci conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi respectarea darului sănătăţii vieţii. Și, pe de altă parte, trupul este finit – cînd se termină pielea de pictat, spre ce se va mai îndrepta patima?
În loc de concluzie, trebuie să spunem clar cuiva care se tatuează că deja este unic. Nu te mai chinui să devii ceea ce eşti deja! Nu strica unicitatea şi importanţa pe care le ai, oricum, de la Dumnezeu! Din moment ce Dumnezeu ne-a creat, sîntem deja semnificativi pentru Dumnezeu. Nu-ţi batjocori trupul! Fii raţional şi gîndește-te că tatuajul nu este o modă, ci o mare iluzie. Dovada reiese din faptul că moda trece, iar tu rămîi cu desenele. Toţi ştim că moda trece, că nu se mai poartă pantalonii evazaţi şi blugii rupţi. Ce faci cu ei? Îi duci la reciclat. Însă trupul este mai mult decît o haină: pielea nu se reciclează. Da, este adevărat, tatuajele se scot, însă costă mult, procedeul doare tare şi lasă cicatrici. Ştiind aceasta, vei da înapoi şi vei renunţa să îl mai scoţi pentru că deja te-a costat mulţi bani şi vei mai suporta şi durerile îndepărtării lui. Astfel vei sta cu el toată viaţa, aşa demodat, cu pielea căzută şi cu desenul care nu se mai înţelege ce a vrut să reprezinte pe cînd pielea pe care l-ai desenat era fermă și tînără. Vei simţi consecinţele „pe pielea ta”. De fapt, tatuarea este, creștinește, un păcat, din punct de vedere medical predispune la boli, iar psihologic este un semn al imaturităţii şi o dovadă a unei iraţionale raportări la propriul trup.
Pr. Marcel Stavără este preot la Biserica Icoanei din București și doctor în teologie.
Credit foto: Wikimedia Commons
