Cînd plănuim o excursie, indiferent de itinerar, încercăm să ne documentăm, cît de cît, asupra traseului de urmat, a obiectivelor de vizitat, chiar o intuire a imprevizibilului. Cel puțin așa ar trebui pentru a elimina erorile inerente aventurii. Cu toate precauțiile, în abundența dotărilor de ultimă oră – sofisticate dispozitive high-tech, GPS-uri etc. –, o mai dăm cotită. Aglomerațiile din marile orașe, șantierele stradale impuse de urgențe, sensuri ocolitoare temporar obligatorii, bușoanele de circulație la orele de vîrf, iată numai cîteva dintre anomaliile care bulversează cotidian cetățeanul, nu numai turistul ocazional. Boala s-a cronicizat în absența leacului salvator.
La ieșirile în afara țării, mai ales în inevitabilele „vortexuri” turistice create în spațiile de interes major, las mașina într-o parcare, folosind mijloacele de transport în comun și, cel mai frecvent, adopt mersul pe jos, prilej de o mai atentă observație, de o mai bună cunoaștere. Desigur, surprizele nu lipsesc, sînt parte constituantă, adesea sînt sarea și piperul aventurii și, fără ele, cromatica peisajului însoțitor ar fi mai săracă.
La Viena, în Döbling, pe o vreme mohorîtă de toamnă tîrzie, cu vînt rece spulberînd ultimele frunze din copaci, caut Himmelstrasse, calea directă pentru a ajunge în Grinzinger Friedhof, unde voiam să caut mormîntul unui celebru compozitor austriac, o veche obsesie a unui prieten, pianist venit în vizită de peste Atlantic. Căutam, adică, strada Cerului care duce la Cimitir! Și eu, naivul, care credeam că Cimitirul te trimite la Cer. Sfîntă ignoranță! Adresez întrebarea unei perechi care ducea în lesă un cîine. Nu, nu cunoșteau strada, nelocuind în cartier. Este genul de răspuns responsabil, care nu te pune în încurcătură, indicîndu-ți un traseu greșit. Mai încerc, nu mă dau bătut. Într-o stație de autobuz, un domn între două vîrste care se cam clătina pe picioare (alcool, drog?!), cu țigara în colțul gurii și barba îngălbenită de tutun, și-a ridicat respectuos pălăria verde cu nelipsita pană la panglică, în semn de salut, chiar înainte de a mi se adresa. A înțeles bine ce caut, arătîndu-mi cum nu se poate mai simplu cum ajung pe strada Cerului: degetul arătător ridicat părea a înțepa stratul gros de nori de deasupra capului. Am îngînat pleoștit: „Vielen Dank!“.
Stabilit de ceva vreme în Montréal, Canada, hotărăsc să-mi petrec vacanța care se apropie în Franța. Cumpăr diverse cărțulii turistice, hărți, pliante și ce mai găsesc, să nu „orbecăi” pe acolo, vorba unui prieten român, sudist de-al meu. Voi începe aventura turistică cu Parisul, bineînțeles. Inginerul André Mulot, coleg de laborator, parizian din tată-n fiu, mă avertizează amical-umoristic: fii atent, dacă întrebi un parizian unde este strada X, răspunsul este invariabil: „La deuxième, à droite”. N-a fost cazul, dar neprevăzutul te pîndește peste tot.
Ce s-ar fi întîmplat însă dacă, rătăcit prin Paris, aș fi dat de un metec român, venit din Mărginimea Sibiului, să zicem, căruia să-i cer o informație turistică? Și dacă pe cel întrebat îl chema, întîmplător, Emil Cioran, iată la ce mă puteam aștepta: „...acum vreo zece ani, în Place l`Odéon, în plină vară, două străine în vîrstă, cu pălării mari, și care păreau să fie olandeze sau elvețience, m-au întrebat unde e Notre-Dame. Nu există nici o Notre-Dame, le-am spus. Trăiesc de douăzeci de ani la Paris și, dacă ar exista, aș fi văzut-o și eu. La care cucoanele au plecat cuprinse de panică...”.
Nevinovata inducere în eroare, adesea cu neplăcute consecințe, nu este de sorginte ardelenească, cum ar părea, ea bîntuie tot spațiul mioritic. Citesc în Memorii din cînd în cînd, de Constantin Țoiu, o întîmplare hazlie cu fostul primar al Urziceniului, Constantin Balcan care, în toamna lui 1944, a primit defilarea trupelor rusești eliberatoare. „O coloană de uzbeci amărîți, prost echipați, conducînd niște căruțe rechiziționate, cai costelivi… După defilarea care a avut loc pe strada Ferdinand, un ostaș asiatic s-a dat repede jos din căruță și l-a întrebat, prin interpret, pe nea Costică Balcan: «Kuda Berlin?» – «Unde-i Berlinul?». Asiaticii nu prea descurcîndu-se în Europa. Cică nea Costică Balcan i-ar fi răspuns pe loc uzbecului: «Uite, neică, o iei așa, pă ulița aia,… și o ții așea dreeept înainte pînă dai de Berlin!». După indicația lui, nu se putea ajunge decît într-un cătun, un sălaș de țigani lîngă o mlaștină unde drumul se înfunda definitiv.“
Nu trece mult timp de la sosirea pe pămînt canadian și am un rendez-vous pentru un interviu de angajare la o companie situată în arondismentul Saint-Laurent din vestul orașului. Ca să ajung la timp, am luat un taxi. Șoferul cunoștea compania de pe Rue Cohen, așa că nu mai era nevoie de informații suplimentare. Nu mai aveam mult de mers cînd – stupoare! – sîntem nevoiți să oprim din cauza unui șantier de construcții care se lăbărța pe cîteva străzi. Nici o posibilitate de trecere. Las taxiul să plece după ce primesc indicațiile necesare ajungerii la adresa căutată. Pe unde o iau, pe unde nu, e cert că am încurcat „borcanele”. Apoi, moment confuz, prilej de adîncă mirare într-o intersecție, unde citesc pe o placă indicatoare: Rue Dobrin! Cum entuziasmul canadienilor pentru fotbal (soccer) este redus, iar Dobrin, fotbalistul, era un cvasi-necunoscut, mi-am zis că am luat-o razna, simulez „onirice” evadări, poate am ajuns la Pitești? Numele era românesc, într-adevăr, aveam să aflu mai tîrziu, Dobrin fiind unul dintre ginerii unui patron vestit în urbe, Samuel Steinberg, evreu venit din Ungaria la începutul secolului trecut, care a deschis un lanț de magazine înfloritoare în metropola canadiană.
Inevitabil, în prea doritele noastre „rătăciri”, bizarul și ineditul ne însoțesc ca o veșnică umbră. Nu numai reușitele aventurii turistice rămîn în memoria noastră, ci și surprizele mai puțin plăcute. Memoria înregistrează totul, în egală măsură, adeverind vorbele baronului De Crisenoy, menționate în ex-librisul devenit celebru: „Je regarde et je garde“. Și din ce păstrăm, vorba nobilului francez, cîteodată simțim ispita mărturisirii...
Emil Belu este scriitor și trăiește în Montréal, Canada
Credit foto: Wikimedia Commons
