A încetat din viață, la sfîrșitul lunii mai 2025, Silvia Radu – una dintre puținele prezențe feminine care, mai mult decît crearea unui stil inconfundabil, au impus o viziune nouă în sculptura românească postbelică. Moartea ei încheie nu doar un parcurs biografic exemplar prin coerență, ci și o traiectorie a creației care a refuzat asimilarea facilă în categorii ideologice, stilistice sau conjuncturale. Fără a revendica explicit o poziție politică ori un discurs militant, creația Silviei Radu s-a constituit, în timp, într-un corpus distinct, situat la intersecția dintre angajamentul memorial și o spiritualitate puternic asumată.
Ceea ce diferențiază opera Silviei Radu de alte demersuri din sculptura noastră contemporană este raportul ei direct, aproape organic, cu materia în dublul său regim: ca substanță și ca potențial. Într-o epocă a deconstrucției simbolice și a abstragerii conceptuale, artista rămîne fidelă unui limbaj figurativ epurat, în care forma păstrează o densitate existențială specifică, fără a fi redusă la un simplu cod plastic. Busturile, statuile, compozițiile ceramice sau picturile sale recente propun mai mult decît o poetică a expresivității, propun chiar o formă de manifestare a interiorității reținute. Chipurile modelate în gips sau turnate în bronz evită mimica dramatică și retorica gestului. Privirea înclinată, forma simplificată, verticalitatea accentuată – toate compun un regim al imaginii în care umanul este restituit într-o formulă mediată, fără a fi neutralizat.
Lucrări de for public ale artistei, printre care celebrul monument „Sfîntul Gheorghe” din Timișoara sau „Fîntîna Albă”, dedicat victimelor represiunii sovietice din Bucovina, sînt nu numai monumente comemorative în sens clasic, ci și dispozitive de interogare a responsabilității colective. În întreg parcursul său – de la busturile solemne ale unor figuri regale pînă la compozițiile ceramice de mici dimensiuni, cu îngeri, femei, prunci –, Silvia Radu menține o tensiune constantă între reprezentare și retragere. Lucrările sale funcționează aproape liturgic, ca obiecte de contemplație, ferite de tentația facilă a spectacolului artei contemporane. Acest lucru este vizibil mai ales în piesele în teracotă, în care supralicitarea expresivă este înlocuită de o sobrietate structurală ce amintește de sculptura funerară, cu origini în portretul Fayyum sau, ținînd cont de programul spiritual asumat al artistei, în cel bizantin.
În ultimii ani, artista a lucrat intens pictură de șevalet, în special în pastel, cu lucrări care continuă temele predilecte – interiorizarea, fragilitatea, tăcerea – într-un registru cromatic temperamental, uneori la limita exuberanței. Ele pot fi citite ca o extensie naturală a sculpturii, în care gravitatea este transpusă în transparență, iar densitatea în lirism controlat.
În raport cu Vasile Gorduz – sculptor erudit, de o intelectualizare gravă a formei –, opera Silviei Radu apare ca o contrapondere echilibrantă, dar nu secundară. Dacă Gorduz a cultivat o sculptură mediată teoretic, reflexivă și, uneori, la limita arhaicului, Silvia Radu a preferat o linie directă, neintermediată, în care intuiția formală și tensiunea spirituală au fost lăsate să configureze forma fără suprastructură discursivă. Lucrările lor se completează, evitînd constant competiția. Dacă el verticalizează ideea pînă la limitele ei posibile, ea încarnează arhetipuri cu o simplitate gravă, de o plasticitate vibrantă, aproape ritualică. Multe dintre lucrări, precum portretele regale, icoanele, îngerii, nudurile și siluetele ovoidale, pot fi privite ca borne paralele ale unei meditații comune despre fragilitate, despre putere și despre poezia materiei. Fără a lucra propriu-zis în comun, cei doi artiști au întreținut un dialog plastic subteran, coerent în diferențele lui, în care ideea de sacru nu este niciodată declarată, dar e mereu activă. Este o rară complementaritate: el tensionează sensul, ea îl sedimentează. El interoghează forma, ea o locuiește. Iar din această relație neostentativă, dar fundamentală, s-a născut una dintre cele mai fertile dualități ale artei românești postbelice.
Silvia Radu nu a fost un întemeietor de școală și nici un oponent explicit al sistemului social sau politic, dar a fost, în schimb, una dintre rarele figuri care au păstrat, în mod consecvent, o etică a formei artistice. Fără a instrumentaliza arta în scopuri exterioare funcției acesteia, nici măcar atunci cînd subiectele sînt vădit ecleziale, și fără a capitula în fața presiunilor contextuale, ea a construit o operă coerentă, în care referințele religioase, culturale și istorice se subordonează unei intenții plastice specifice și autentice: menținerea unui echilibru între individual și arhetipal, între prezentul concret și memoria activă.
Moștenirea Silviei Radu nu se definește atît prin notorietatea sa în spațiul public, cît prin consistența unei opere prodigioase și organice, o operă care cere timp, concentrare și disponibilitate intelectuală. Ea nu oferă chei de lectură imediată, ci spațiu pentru elaborare critică. Tocmai de aceea, absența artistei nu va duce la eclipsa lucrărilor sale, ci, dimpotrivă, la reinserția lor într-un fenomen artistic care are nevoie, acum mai mult decît oricînd, de repere solide, dar nu prin notorietatea de primă instanță, ci prin consistența creației și prin coerența viziunii.
Dalina Bădescu este pictor, critic și istoric de artă, vicepreședinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.
Credit foto: Wikipedia.org
