Am răsfoit de curînd un număr din 1984 al revistei Secolul 20, acel spaţiu mirabil unde cultura îşi păstra distincţia şi respirul în ciuda sufocării ideologice din epocă. O secţiune era dedicată acolo lui Borges. Într-o notă pentru Scurte istorii extraordinare (dintre care Cristina Hăulică traducea în acel număr cîteva), el şi Bioy Casares îşi declarau preţuirea pentru naraţiunea scurtă, care oferă cititorului plăcerea poveştii concentrate şi totodată uimirea, clintirea din loc a gîndului şi a identităţilor. Printre istorii se afla şi aceea, celebră, a lui Zhuangzi, despre visul în urma căruia nu mai ştia dacă se visase fluture sau dacă era un fluture care se visase om.
Toate tradiţiile spirituale cunosc istorii şi „spuse” care te dislocă din regimul de gîndire curent, te „scot din fire”, te orientează vertical. Apoftegmele Părinţilor pustiei, în mediul creştin, anecdotele daoiste, hinduse, budiste, istorioarele sufite ori povestirile hasidice sînt la fel de „explozive” pentru mentalul instalat în tipare şi convenţii, inclusiv religioase. Ele ţin de o literatură legată de experienţa spirituală.
Doctrina unei credinţe se poate desfăşura în discurs, în expunere larg construită, în demonstraţie, în sistem. Dar, pentru transformarea minţii, pentru răsucirea ochiului spre Pol, „lovitura” spusei cu tîlc e în alt fel productivă. În concizia ei, voit descumpănitoare, povestea cuprinde – înfăşurate – o mulţime de sugestii şi de sensuri. Nu are „morală”, capăt, încheiere evidentă, unică. Cititorul îi poate descoperi aluziile, le poate dezvolta potrivit stării şi puterilor lui spirituale. Voit nedăscălitoare, povestea redă un exemplu, experienţa parcursă a unui călător, evenimentul interior transparent spre Ultim. Afli cum s-a comportat eroul poveştii în aventura lui verticală, cum Ţinta îl îndrumă către sine. Comentînd parabolele lui Iisus, Andrei Pleşu le-a privit tocmai drept acest gen de comunicare, pe care Logosul însuşi îl adoptă pentru a ne atrage spre El: Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. Asemenea poveşti, spune Andrei Pleşu, „sînt indicaţii de parcurs, auxilii ale căii... Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil; hermeneutica lor se vrea – şi este – infinită. Nu astîmpără interogaţia, ci o întreţin”.
Anecdota spirituală are îndrăzneala de a pune în chestiune concepţiile gata făcute în materie de credinţă. Ea dislocă certitudinile plane, aşezarea în tipar, împinge lucrurile mai departe, îndeamnă la itineranţă, la lărgirea privirii orientate. Are curajul „prietenilor lui Dumnezeu”.
O astfel de anecdotă apare, de pildă, pe drumul contemplativ desfăşurat de misticul persan Attar (secolul al XIII-lea) în Cartea încercării, pe care am mai pomenit-o de curînd. Pelerinul – ardent în căutarea sa – pune întrebări entităţilor cereşti, cosmice, sfinte, ca să-şi afle calea. Pentru fiecare etapă, înţelesul ei e sugerat – şi propus călătorului – printr-o suită de istorioare pitoreşti, pline de paradox, răsturnări de perspectivă, aluzie metafizică. Una dintre anecdote se referă la profetul Avraam. Pentru tradiţia musulmană, ca şi pentru iudaism şi creştinism, Avraam este o figură înaltă a credinţei, e „părintele credinţei”. În termenii lui Attar, el e „patriarh al prietenilor lui Dumnezeu”, „confidentul” Lui, „descoperitor al sensurilor ascunse”, participant la misterele divine (limba română veche are pentru această calitate un cuvînt izbutit: confidentul e „tainicul” lui Dumnezeu).
În ciuda prestigiului lui Avraam, anecdota cu pricina nu se dă înapoi să joace pe o insuficienţă a profetului, pe o limitare. Ea povesteşte că la patriarh vine un ne-musulman în nevoie şi îi cere pîine. Avraam făgăduieşte să-i dea orice va voi, cu condiţia să adopte „credinţa adevărată”. La aceste cuvinte, omul pleacă. În faţa lui Avraam apare însă de îndată Gabriel, mesagerul şi interpretul divin: „Dumnezeu îţi spune: acel necredincios, de unde şi-a primit el traiul pînă acum? El, care de atîtea ori şi-a dobîndit pîinea, de fiecare dată a primit-o de la Domnul universului. Iar astăzi, cînd s-a înfăţişat la pragul tău ca să ceară pîine, tu îl refuzi şi-l laşi să plece înfometat! De vreme ce eşti prietenul Creatorului, imită în binefaceri pe Prietenul tău!”. E un îndemn similar cu cel rostit de Iisus: „Fiţi desăvîrşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este” (Matei 5, 48).
În logica ei voit tulburătoare, istorioara pune lipsa chiar în seama unei autorităţi de vîrf a credinţei. Pînă şi unul dintre apropiaţii lui Dumnezeu mai are de înaintat în apropierea de El. Pînă şi un „tainic” al Său se poate dovedi insuficient adecvat universalei generozităţi divine. Pînă şi „părintele” celor trei credinţe primeşte un îndemn de amplificare. Cu alte cuvinte, calea credinţei e nesfîrşită, pe măsura Ţintei sale, şi se poate deschide tot mai vast în interiorul omului. De-a lungul ei, aptitudinea critică a călătorului faţă de propria „stare” nu trebuie să amorţească niciodată. Asta e o calitate tonică, atrăgătoare a Căii. În faţa călătorului se iveşte mereu un alt început, apare încă o treaptă. E o temă des întîlnită în mistica şi filozofia creştină, ca de altfel în orice tradiţie spirituală.
Iată, de pildă, în mediul hasidic, spusa unui rabin bătrîn, cînd ascultă muzica, acum lipsită de putere, de la reuniunile hasizilor: „Și melodiile care se învechesc îşi pierd gustul... Trebuie să ne înarmăm foarte bine pentru bătrîneţe. Căci atunci ne piere gustul lucrurilor. Uneori însă tocmai aici se află avantajul. Acum abia văd că, după toate cîte am făptuit, nu sînt nimic şi că deci trebuie să trec din nou la lucru” (Martin Buber, Povestiri hasidice, trad. Amelia Pavel).
Revin la anecdota lui Attar. Simplă şi scurtă, ea cuprinde nu numai lecţia căii nesfîrşite. Cuprinde şi o critică a religiei „expansioniste” – cea care, avînd pretenţia că deţine monopolul adevărului divin, încearcă să se impună prin condiţionări, adică atentează la libertatea omului şi a lui Dumnezeu. În această variantă de religie, „prietenul lui Dumnezeu” ajunge să se substituie Prietenului, îi decide modurile de manifestare, pune limite universalei Lui vegheri. Ajunge cîteodată să-şi dea funcţie de salvator, se ia drept portavoce a divinului, instituie ideologii, „partide ale lui Dumnezeu”, hotărăşte recompense şi pedepse. Anecdota lui Attar consună cu legenda Marelui Inchizitor a lui Dostoievschi. În amîndouă, religia asigură pîine terestră în schimbul înregimentării confesionale. „Pîine” putînd însemna nu numai hrană, ci şi proptele „înalte” pentru mulţumirea unui eu sedentar, mărginit, lipsit de pofta transcendenţei. O religie redusă la bunăstare, mentală ori fizică, va răspunde ea dorinţei aprige a lui Dumnezeu după prietenia omului?
Mai e ceva. Cum aminteam, Avraam e socotit – în cele trei religii monoteiste – „părintele credinţei”. Criticînd încercarea lui de a-l recruta religios pe omul înfometat, anecdota deschide implicit şi tema altor religii voite de divin, tema căilor convergente către Pol.
Astăzi, ca şi altcîndva, asemenea istorioare te pot însoţi, pot menţine mintea trează, pot da o idee despre savoarea Căii.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
