Creștinismul este acolo, în Sfînta Scriptură, completată prin deopotriva sfințita predanie, respectiv prin învățăturile, tîlcuirile, viziunile, imnele și regula credinței, așa cum s-au adunat ele în literatura patristică, în deciziile Sinoadelor ecumenice și locale sau în taina pedagogică a iconografiei. Acolo, adică departe, chiar dacă prezent în lucrarea Bisericii. Acolo, adică nu aici, în sufletul fiecăruia: mintea învață, memoria reține, conștiința caută să reflecte impusul moral, dar iată că ne aflăm într-o separare dureroasă de corpul acesta: tradiția e vie, însă cei mai mulți, cea mai îndelungată vreme, viețuiesc în afara ei, privind-o ca pe un obiect prestigios, intangibil. E mult de dus în spate și nu vedem aievea semeni cocoșați de sarcina perpetuării tezaurului de credință acumulat în cele două milenii de la Întrupare, ci predicatori ascunși după un străveziu perete de plexiglas. De interes ar fi și constatarea că azi, cînd mult mai mulți au acces la mult mai multe date despre faptul religios decît în trecutul majoritar analfabet, aderența existențială la conținuturi e mediocră sau exterior culturală.
Începînd Triodul anului de grație 2026 cu gînduri de reconstituire lăuntrică, am revenit la Cuvintele ascetice ale sfîntului Isaac Sirul, tălmăcite din textul recept grecesc de către eruditul și nevăzutul ieromonah Agapie Corbu, stareț al micului schit Almaș (din județul Arad). Îngăduiți-mi să nu rezum sau parafrazez, ci să citez ca atare următorul pasaj din Cuvîntul 5: „Cînd îl întîlnești pe aproapele tău, silește-te (anankasas heauton) să-l cinstești mai presus de măsura lui. [...] Iar după ce se va despărți de tine, vorbește despre el numai de bine, ba încă și ceva de cinste. Deoarece cu acestea și cu cele de acest fel îl atragi de partea bună și-l silești să se rușineze din pricina vorbirii tale bune cu care i-ai grăit, și vei sădi în el sămînța virtuții. Iar dintr-un astfel de obicei cu care te deprinzi pe tine însuți se întipărește în tine o trăsătură bună și dobîndești multă smerenie în tine însuți și fără osteneală (choris skopou) le vei izbuti pe cele mari (ta megala). Și nu numai atît, ci și dacă cineva are unele scăderi, fiind cinstit cu dărnicie de tine, primește tămăduirea de la tine, rușinîndu-se de cinstirea pe care a primit-o de la tine”.
Merită să asociem „pericopei” de mai sus și scurtul dialog din Cuvîntul 27: „Ucenicul: Care este semnul că cineva a ajuns la curățenia inimii și cînd știe omul că inima lui a ajuns la curăție? Învățătorul: Cînd îi vede pe toți oamenii ca fiind buni și nu i se pare nici unul necurat sau neîntinat, atunci el este cu adevărat curat cu inima. Cum se împlinește cuvîntul Apostolului, care ne spune să-i socotim pe toți oamenii, în sinceritatea inimii, mai presus de noi, dacă nu se ajunge la ceea ce s-a spus: «Ochiul curat nu va vedea cele rele» (ophtalmos kataros ouk opsetai ponera)?”.
Nu funcționează „scuza” că sf. Isaac se adresa monahilor. Monahul e absolutul laicului lămurit duhovnicește. Baza e apostolică. Nimic inventat. Doar avîntul naiv, aproape absurd prin ingenuitatea sa, care te îndeamnă să aplici întocmai sfaturile evaghelice. Asta presupune maxima violență față de întocmirea strîmbă a lumii căzute, cu inerțiile ei entropice. Întorci spatele acelei lumi și cauți să te conformezi fără pauză și rest convingerii că ochiul naște cuprinsul lumii în care te instalezi. Privirea ta poate percepe răul, așa cum îl poate ignora, găsind mereu binele din jurul celulei canceroase. Revoluția nu coboară din manifeste, chemări la luptă, judecăți maniheice și puseuri fanatice, cît din ambiția de a răsturna toată lumea printr-o conduită împrumutată din starea paradisiacă. Nietzsche n-a găsit dinamita din Evanghelie pentru că urmașii fariseilor au împînzit mai toate bisericile cu pompa lor vidă, în alaiul mormintelor văruite. Însă dinamita e în text. Cum ar fi să ne vorbim aproapele numai de bine, ba chiar mai de bine decît merită? Ne-ar răspunde el rușinat și dornic să preia binele cuprins în cuvintele noastre, așa cum ne asigură sf. Isaac, sau ne-ar lua (iarăși) drept proști ridicoli? Poate că ambele. Proba de forță (paradoxală, ca tot ce ține cu adevărat de creștinism) stă în capacitatea fiecăruia de a se simți (privit ca) prost ridicol, fără să regrete binecuvîntarea dată. Aici se rupe filmul.
.jpg)
