Sărbătoare şi sens

De-a lungul prezenţei sale în lume, Christos îşi însoţeşte mereu actele cu indicarea înţelesului lor.

Cum participi la sărbători, la o sărbătoare esenţială a căii de credinţă? Pe de o parte, prin „practicarea” sărbătorii, prin respecarea rînduielilor ei, prin faptul de a le împlini. Cînd a instituit eucharistia, Christos a spus „Faceţi aceasta spre pomenirea mea” (Luca 22, 19). „Faceţi”, aşadar. Însă El îşi însoţeşte actul şi porunca de a-l „face” în mod liturgic cu o învăţătură care dă sensul vertical al actului. E un sens atît de tare, de tăios, străbătător dincolo de lume, pătrunzător pînă în intimitatea lui Dumnezeu, încît ucenicii sînt uluiţi. Declară la un moment dat: „Nu ştim ce zice” (Ioan, 16, 18). Paştele e un eveniment care deschide sfera sensurilor divine; Logosul îl cheamă pe om să cerceteze aceste sensuri, să înainteze în cîmpul lor inepuizabil, să le înţeleagă împreună cu El. „Facerea” nu-şi află rostul fără hermeneutică. „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?”, spune Christos cînd spală picioarele ucenicilor (Ioan 13, 12).

De-a lungul prezenţei sale în lume, Christos îşi însoţeşte mereu actele cu indicarea înţelesului lor. E un înţeles atît de nou, de „altul” în raport cu înţelesurile plane, ţinteşte atît de vertiginos spre locul propriu al lui Christos, încît chiar cei apropiaţi au o receptivitate admirativă, dar insuficientă. Iisus lucrează neîncetat asupra minţii ascultătorilor pentru ca ea să intre în rezonanţă cu calitatea actelor sale – mai mult, cu identitatea Lui. Christos îşi este propriul hermeneut. În preajma sacrificiului, în marele cuvînt de la Cină, El îşi înteţeşte munca de hermeneut: îi presează pe ucenici să-şi schimbe mintea, să vadă încotro îndreaptă crucea-învierea Lui. Le anunţă venirea Duhului care îi va face în stare de propria lor hermeneutică pe urmele Logosului către Tatăl. Pe drumul Emausului, Cel înviat îşi continuă strădania: îi atrage pe cei doi ucenici să-l recunoască în calea Lui de „străin”, să-i perceapă prezenţa care trece din încă-vizibil în supra-vizibil. „Nu ardea inima noastră cînd ne tîlcuia Scripturile?”, spun cei doi cînd Christos „se face nevăzut de la ei” (Luca 24, 31-32).

Cu nenumăratele lor comentarii, Părinţii şi teologii creştini au urmat îndemnul la hermeneutică dat de Christos. Alături de acestea, există o „hermeneutică liturgică” a sărbătorii. Părintele André Scrima a pus-o în lumină atunci cînd, într-un curs la Universitatea Saint-Joseph din Beirut (publicat în André Scrima, Biserica liturgică, Humanitas, 2007), a studiat desfăşurarea sărbătorilor Bisericii de Răsărit în perioada de la Paşte la Cincizecime, de la Înviere la Pogorîrea Duhului. Voi aminti, pe scurt şi inevitabil schematic, cercetarea lui.

El amintea că, pe lîngă celelalte funcţii ale sale, liturghia oferă „o meditaţie teologică, o pătrundere teologică în cunoaşterea adevărului revelat”. Semnificaţia actelor liturgice, imnografia, înlănţuirea sărbătorilor, întregul oficiu liturgic bizantin constituie, spunea André Scrima, un mod aparte de cunoaştere. El se leagă de „o stare a intelectului unde mă recunosc pe mine însumi ca învestit, purtat, înconjurat de obiectul cunoaşterii mele – care, în acest caz, este Dumnezeu, revelaţia – şi unde recunosc că acest obiect produce în mine, induce în mine o formă de expresie care nu mai este exclusiv conceptuală. O pot numi simbolică, poetică fiindcă ea degajează sensul dincolo de ceea ce este spus...”. E un sens care te cheamă să-l descoperi şi să-l urmezi în traseul lui interior, fără capăt. Iată, rapid prezentate mai jos, două linii hermeneutice pe care a insistat Părintele Scrima.

De-a lungul perioadei amintite, pasajele evanghelice duminicale şi imnografia care meditează asupra lor scandează revărsarea din ce în ce mai amplă a Duhului. La Cină, Christos anunţă trimiterea Duhului. Pe cruce, El îşi „dă duhul”. Termenul folosit de evanghelistul Ioan – atrage atenţia André Scrima – este diferit de cel folosit de ceilalţi evanghelişti. Nu indică moartea persoanei, ci efuziunea Duhului care îl locuieşte pe Cel răstignit. În acel moment crucial are loc prima dăruire a Duhului. „Luaţi Duh Sfînt”, le spune Cel înviat ucenicilor, cînd vine prima oară în mijlocul lor, moment celebrat în Duminica Paştelui. La Cincizecime, Duhul se revarsă asupra comunităţii. În celelalte duminici ale perioadei, pasajele alese din Evanghelii cuprind modulaţii ale aceleiaşi teme. Părintele Scrima analizează suita pasajelor duminicale şi cîntările care le dezvoltă sensurile. Pune în lumină structura şi „nervul” care le leagă, diferitele simboluri şi modalităţi ale revărsării, analogiile între revărsarea asupra persoanei, asupra comunităţii, asupra cosmosului. Potrivit analizei lui, ciclul liturgic al Cincizecimii apare ca un vast „studiu” incantatoriu propus, în mod subtil, atenţiei, înţelegerii, participării noastre.

A doua linie hermeneutică priveşte structura ritmică, „muzicală” a perioadei Paşte – Cincizecime. Ea e organizată de unitate şi de ogdoadă. Cele opt duminici ale perioadei desfăşoară sensurile şi puterea marii Zile a Paştelui, „împărăteasă şi doamnă, sărbătoare a sărbătorilor”, potrivit imnografiei. Teologi, poeţi, oameni ai experienţei spirituale celebrează Paştele (şi îl recunosc în substanţa lui) drept „Ziua una şi a opta”. El este zi „una”, irepetabilă, care deschide comunicarea între veacul de acum şi veacul intimităţii cu Dumnezeu. E totodată „zi a opta” fiindcă depăşeşte ciclul săptămînii, temporalitatea proprie veacului prezent. Pune deja lumina zilei fără umbră asupra condiţiei noastre.

Privită în calitatea ei proprie, în sursa ei divină, efuziunea Duhului e un eveniment unic, fără timp: se petrece în „Ziua una şi a opta”. Lucrînd asupra condiţiei umane, ea se proiectează, păstrîndu-şi deplinătatea, pe relieful nostru accidentat: se anunţă, dă semn, caută receptacul uman, creşte, se revarsă imperios, se oferă în mod universal sufletelor în ziua Cincizecimii. André Scrima urmăreşte – în înlănţuirea Duminicilor, în imnografie, în meditaţia teologică – dialogul liturgic între unitate şi octavă. Fiecare duminică e „Zi a Domnului”, face prezent Paştele. Octava, ca Zi a veşniciei, se afirmă în Duminica următoare Paştilor, a opta zi, cînd Cel înviat vine iarăşi în mijlocul ucenicilor. Ea e iarăşi marcată de şirul celor opt Duminici ale perioadei. Octava învăluie astfel – în „Ziua una” – succesiunea septenară, a celor patruzeci şi nouă de zile, de şapte ori cîte şapte, a timpului nostru. Organizează un timp al vieţii spirituale peste care pune sigiliul unităţii: Ziua una, a opta, a cincizecea.

Analiza Părintelui Scrima are o convingătoare ascuţime. Materialul liturgic pe care se aplică reflecţia lui e de o bogăţie, de un rafinament, de o coerenţă care uimesc. Analizîndu-l, este el însuşi entuziasmat. „Aş zice că această structură liturgică ne pune în faţa unei imagini de frumuseţe. Are acea frumuseţe interioară care este radiaţia unui adevăr viu... Eu însumi a trebuit să lucrez, să descopăr aceste lucruri. Fiindcă nu sîntem destul de atenţi, e uimitor… Nu ştim încă să le trăim. Chiar din punct de vedere pur reflexiv, din punctul de vedere al cunoaşterii, structura aceasta e excepţională.”

 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Share


Fantezii

Fantezii