Prime-time. Non-stop

● Primetime (SUA, 2026), de Lance Oppenheim.

Dacă ne-am teleporta într-o sufragerie americană de la mijlocul anilor 2000, la televizor ar rula, foarte posibil, un reality-show. Sau una dintre acele emisiuni care împrumutau de la acest format plăcerea de a surprinde oameni obișnuiți în situații neobișnuite, uneori umilitoare, sub pretextul că arată viața așa cum este. Lance Oppenheim recuperează și vizual atmosfera acelei televiziuni: aspect 3:2, culori țipătoare, granulație, prim-planuri agresive. Fețele umplu cadrul, uneori pînă la sufocare. Sîntem în 2006, într-o lume care, vizual, pare deja foarte îndepărtată.

Robert Pattinson îl interpretează pe Chris Hansen, jurnalistul transformat în vedetă de To Catch a Predator, rubrică a emisiunii Dateline NBC. Formula e simplă și eficientă: un adult discută online cu cineva pe care îl crede minor, e atras într-o casă pregătită cu camere ascunse, iar acolo îl așteaptă Hansen, gata să-l confrunte cu propriile mesaje. În teorie, televiziunea îndeplinește o misiune de interes public, contribuind la identificarea unor potențiali abuzatori, numai că, pe măsură ce audiențele cresc, misiunea jurnalistică începe să se confunde cu nevoia de a produce o emisiune tot mai spectaculoasă. Prime-time-ul la care visează Hansen e forma supremă de consacrare. Capcana presupune de la început o înscenare, justificată prin scopul anchetei. Pe măsură ce confruntările devin spectacole de audiență, această justificare începe însă să acopere orice decizie a echipei. Intențiile celor vizați nu absolvă automat metodele folosite pentru a-i expune.

Întrebarea despre ce poate fi dovedit se amestecă tot mai mult cu aceea despre ce va ține publicul în fața ecranului. Adevărul, dreptatea și spectacolul se suprapun pînă cînd nu mai e limpede cine lucrează pentru cine. Cînd o confruntare devine insuficientă, trebuie găsită una care să întreacă episodul precedent, fiindcă spectacolul trebuie hrănit. Familia unei persoane vizate într-o asemenea operațiune a dat NBC în judecată. În 2008, un judecător federal a admis că procesul putea continua, inclusiv în privința acuzației că televiziunea ar fi determinat poliția să recurgă la intervenții inutile sau excesive pentru a obține imagini mai spectaculoase. Cazul s-a încheiat printr-o înțelegere extrajudiciară, fără o hotărîre care să stabilească vinovăția NBC. Presiunea de a obține mereu imagini mai spectaculoase pune în discuție chiar misiunea emisiunii: în ce moment jurnalismul încetează să mai urmărească un fapt și începe să-l fabrice într-o formă vandabilă?

În Primetime, granița dintre documentarea realității și fabricarea ei trece chiar prin Hansen. Pattinson îi dă jurnalistului siguranța aproape insolentă a celui care știe mereu ceva ce ceilalți nu știu, dar și teama, abia ascunsă, de a pierde controlul. Orice abatere de la scenariul unei confruntări îl irită. La un moment dat, povestește o întîmplare din India, despre o fetiță care ar fi asistat la crime comise de o prezență malefică. O spune cu gravitatea celui care a privit răul în față și a dobîndit astfel o înțelegere aparte a naturii umane. Nu știm cît din ce spune e adevărat și cît e inventat; poate că nici pentru Hansen distincția nu mai contează. Istorisirea îi alimentează mitologia personală, îi justifică misiunea și îi consolidează autoritatea. Din această combinație de tupeu și vulnerabilitate se conturează un om care are nevoie să-și confirme permanent personajul public, inclusiv prin poveștile pe care le spune despre sine.

În oglindă se află tînărul interpretat de Skyler Gisondo, angajat să joace rolul unui băiat de treisprezece ani în capcanele emisiunii. Pentru el, totul începe ca un joc, cu indicații, replici și camere; treptat, însă, îi resimte consecințele. Cei atrași în capcană sînt oameni cu vieți, slăbiciuni și nefericiri care nu se reduc, oricît de condamnabile le-ar fi intențiile, la eticheta sub care îi prezintă televiziunea. Dacă Hansen se refugiază în legenda pe care o spune despre sine, tînărul descoperă cît de greu mai poate ieși dintr-o narativă (s)pusă pe seama altora. Amîndoi ajung, în feluri diferite, să fie goliți de experiența spectacolului pe care îl produc.

Raportul dintre cei doi ar fi putut susține mai mult din film. Oppenheim, venit din documentar și aflat la primul lungmetraj de ficțiune, controlează atmosfera și expresivitatea imaginilor, însă relațiile și motivațiile rămîn uneori prea sumar dezvoltate. Personajele se mint, se folosesc unele de altele, își schimbă pozițiile după împrejurări; nimeni nu pare să aibă o convingere care să reziste următoarei negocieri. Poate fi o alegere deliberată: într-o lume în care fiecare joacă un rol, nu mai există nici un nucleu stabil. Numai că a face un film despre oameni goi pe dinăuntru nu e același lucru cu a-i construi fără profunzime. Prim-planurile transformă fețele în naturi aproape moarte, fără să ajungă neapărat la ceea ce se află în spatele ridurilor. Pattinson este excepția: prin schimbări de ton, izbucniri și nesiguranțe, sugerează mai mult decît îi oferă scenaristul Ajon Singh. Primetime rămîne captivant, chiar dacă uneori pare mai preocupat să ilustreze o idee decît să o exploreze pînă la capăt.

Privit din prezent, spectacolul televizat al lui Hansen pare rudimentar. Avea nevoie de o echipă, de camere ascunse, de un post de televiziune și, mai ales, de un interval de maximă audiență. Între timp, prime-time-ul a încetat să mai fie un interval orar. Astăzi, oricine poate publica, iar fluxul informațional nu se mai oprește. Democratizarea a adus voci noi, dar și o foame nesfîrșită de subiecte, pe fondul precarității redacțiilor și al presiunii traficului. În această cursă, verificarea riscă uneori să rămînă în urma publicării. O informație insuficient documentată poate fi preluată de zeci de site-uri, pînă cînd repetiția începe să semene cu o confirmare. Zece publicații care citează aceeași sursă nu înseamnă zece dovezi.

Pentru cel devenit subiect de știre, distincția poate să nu mai conteze. Acuzația circulă, verdictul informal se fixează, iar eventualele dezmințiri ajung mai greu din urmă. În televiziunea din Primetime, umilirea trebuia organizată, filmată, montată și difuzată. Douăzeci de ani mai tîrziu, nici măcar nu mai avem nevoie de o emisiune – spectacolul funcționează singur, fără pauză de publicitate.

Ion Indolean este critic de film.