În Europa apar din ce în ce mai des proteste „anti-migrație” și violențe împotriva străinilor. România, deși nu este o destinație majoră pentru refugiați și are nevoie acută de muncitori extracomunitari, începe să copieze aceste reflexe. Dar oare, mergînd pe acest drum, în loc să învățăm din greșelile altora, nu riscăm să importăm ura, în locul soluțiilor?
Cazul livratorului nepalez
Recent, după incidentul mult mediatizat al livratorului nepalez, agresat de un un tînăr care s-a filmat în timp ce îl lovea și îl înjura, organizația Noua Dreaptă și partidul S.O.S. au vrut să organizeze un un miting de protest în Capitală contra unui proiect al Primăriei Municipiului București de incluziune a migranților. Primarul interimar al Capitalei, Stelian Bujduveanu, a avizat în primă instanță acest protest, apoi l-a retras. „Iniţial, documentaţia depusă de organizatori indica o temă legată de dezbaterea asupra Strategiei de incluziune a migranţilor, document care, reamintim, a fost deja retras din consultare publică. Ulterior, organizatorii au promovat în spaţiul public mesaje explicit anti-imigranţi, care incită la ură şi discriminare”, a transmis Primăria printr-un comunicat.
Patrule europene „anti-migrație”
În tot mai multe state europene, grupuri de indivizi se organizează sub forma unor „patrule anti-migrație”, prezentîndu-se ca apărători ai comunităților. Îmbrăcați în uniforme improvizate, cu veste reflectorizante sau simboluri radicale, aceștia patrulează pe străzi ori la granițe și pretind că protejează populația de „pericolul migranților”. Fenomenul, observat în Islanda, Irlanda de Nord, Polonia, Spania sau Olanda, este alimentat de discursuri politice radicalizate și de campanii de dezinformare.
„Majoritatea acestor acțiuni sînt simbolice. Nu opresc migrația și nici nu creează mai multă siguranță pe străzi. Este mai degrabă un spectacol pentru media și o armă politică a extremei-dreapta”, explică Tore Bjørgo, profesor la Universitatea din Oslo și expert în extremism. Potrivit acestuia, departe de a întări coeziunea socială, aceste patrule alimentează nesiguranța, transformă frica în ură și deschid calea spre violență.
Combustibil pentru violență
Vara trecută, la Murcia (Spania), indivizi înarmați cu bîte au ieșit să „vîneze” migranți. În Polonia, sute de persoane au blocat granița cu Germania, iar în Olanda grupuri mici au cerut documente de identitate trecătorilor. Autoritățile și ONG-urile pentru drepturile omului au legat aceste acțiuni de campanii masive de manipulare.
În Spania, Guvernul a înregistrat o creștere de 1.500% a mesajelor rasiste pe rețelele sociale înainte de incidente. În Polonia, Fundația Helsinki pentru Drepturile Omului a subliniat rolul discursului politic radicalizant care portretizează migrația drept o amenințare. „Stilul lor militant transmite un potențial de violență înspăimîntător pentru minorități. Mulți dintre participanți sînt infractori cunoscuți pentru violență, trafic de droguri sau furturi”, avertizează Bjørgo.
România: discurs radicalizat, realitate diferită
Deși România nu este o destinație majoră pentru refugiați, tema migrației a fost intens speculată politic. Partide precum AUR sau formațiuni ultranaționaliste au promovat constant ideea că prezența migranților reprezintă o amenințare. În 2020, la Ditrău, peste 200 de localnici au protestat împotriva angajării a doi muncitori din Sri Lanka la o brutărie. Situația a degenerat în amenințări și presiuni asupra angajatorilor, iar cei doi muncitori au fost nevoiți să se mute.
Recent, un tînăr din România s-a filmat lovind un livrator străin, înjurîndu-l și trimițîndu-l „înapoi în țara lui”, la scurt timp după ce un deputat AUR publicase un apel la boicotarea curierilor străini. La cîteva zile după acest incident, organizația Noua Dreaptă publica pe site-ul său un comunicat prin care cerea bucureștenilor să protesteze contra intenției Primăriei de a lansa proiectul „Strategia de incluziune a migranților în Municipiul București”. „Atenție, dragi bucureșteni, acum nu mai e vorba de «bicicliștii» Glovo sau alți muncitori din Pakistan, India, Nepal, Sri Lanka, care oricum, din punct de vedere al Constituției României, se află în mod ILEGAL pe teritoriul țării, ci este vorba ca în București să fie aduși, împotriva voinței sau fără acordul populației, imigranți cu statut incert, dar în mod sigur provenind din populații ne-europene, de rasă exclusiv non-albă!”, se specifică în comunicatul emis de Noua Dreaptă.
Exemplul Suediei
În dezbaterile publice despre imigrație, cazul Suediei este adesea invocat ca exemplu menit să stîrnească ura față de migranți. Țara scandinavă, odinioară sinonimă cu siguranța socială, s-a confruntat în ultimii ani cu un val de violențe atribuite bandelor formate din tineri proveniți din familii de imigranți. Statisticile sînt într-adevăr șocante: sute de atacuri cu bombe și arme de foc, zeci de morți și cartiere întregi zguduite de conflicte între grupări rivale. La prima vedere, acest tablou pare să confirme temerile celor care avertizează asupra pericolelor imigrației. Dar tocmai aici trebuie făcută o distincție esențială: realitatea suedeză nu poate fi transplantată mecanic în România și nu justifică valul de frică sau, mai grav, violențele anti-imigranți care au început să prindă contur la noi.
Mai întîi, contextul suedez este unul cu totul particular. Valul migranților a pornit, cum s-a întîmplat și în Germania sau Franța, din anul 2015. Au venit ca refugiați, nu cu contracte de muncă. Iar problemele ulterioare nu au apărut din simplul fapt că acești tineri sînt copii de imigranți, ci din eșecul politicilor de integrare. În cartiere precum Rinkeby, marginalizarea socială, lipsa locurilor de muncă și abandonul școlar au creat un teren fertil pentru criminalitate. Ceea ce vedem astăzi este rezultatul a decenii de acumulări de frustrări sociale, nu o consecință inevitabilă a imigrației.
În România, situația este diferită: fluxurile de imigranți sînt mult mai reduse și, în mare parte, organizate prin contracte de muncă, aducînd oameni din Sri Lanka, Nepal sau Vietnam pentru a acoperi deficitul de forță de muncă. Acești oameni vin să muncească, nu să formeze rețele criminale. În al doilea rînd, România are nevoie de imigranți. În lipsa lor, multe sectoare economice, de la construcții la servicii, ar intra în criză. Dacă îi întîmpinăm cu ostilitate, riscăm să pierdem nu doar forță de muncă, ci și imaginea unei țări deschise și sigure. Or, experiența Suediei arată clar că frica și ura nu rezolvă nimic. Acolo, ascensiunea partidelor extremiste, care au speculat violențele pentru a cîștiga capital politic, nu a redus criminalitatea. Dimpotrivă, a amplificat tensiunile sociale și a făcut integrarea și mai dificilă.
Lecția pe care ar trebui să o învățăm de acolo nu este aceea de a respinge imigranții, ci de a construi mecanisme solide de integrare, educație și siguranță publică. România se află încă într-un punct în care poate preveni asemenea derapaje.
România are nevoie de migranți
România se confruntă cu un deficit uriaș de forță de muncă. La sfîrșitul anului trecut, lipsa de angajați era estimată la peste 600.000 de persoane, iar angajatorii încearcă să acopere această lipsă prin recrutarea de muncitori străini.
Situația a fost prezentată de Romulus Badea, președintele Patronatului Importatorilor de Forță de Muncă (PIFM), care a explicat că, deși există o populație activă disponibilă în România, peste 500.000 de persoane nu sînt încadrate în cîmpul muncii. Printre cauzele principale ale deficitului se numără plecarea masivă a românilor în străinătate, aproape șase milioane de oameni, rata ridicată a tinerilor NEETs, de 19,4% în segmentul 15-29 de ani, și numărul semnificativ de persoane inactive pe piața muncii interne.
În acest context, angajatorii se bazează tot mai mult pe forța de muncă extracomunitară. La finalul anului 2024, în România lucrau legal peste 140.000 de angajați străini, cei mai mulți provenind din Nepal, Sri Lanka, Turcia și India. Aceștia sînt angajați în special în producție, construcții, comerț, HoReCa și servicii de suport. Dar și așa, cifra este departe de a acoperi nevoia reală a pieței, în condițiile în care plafonul anual de avize pentru 2025 a fost menținut la 100.000, majoritatea vizînd meserii din sectoare deficitare precum agricultura, construcțiile sau manipularea mărfurilor.
Romulus Badea a subliniat că procesul de aducere a muncitorilor străini este complex și se confruntă cu provocări birocratice și legislative, legislația fiind de multe ori rigidă și reactivă, fără să sprijine suficient angajatorii.
Două Românii: între nevoia de muncitori și respingerea lor
Aici se conturează una dintre cele mai mari contradicții sociale din România: pe de o parte, economia are nevoie acută de muncitori străini; pe de altă parte, un segment al opiniei publice, alimentat de discursul politic radical, îi respinge. Această fractură riscă să creeze un climat de tensiune permanentă. În loc să fie văzuți ca soluție la o problemă structurală, muncitorii străini devin ținte ale discriminării. În absența unei strategii clare de comunicare și integrare, discursul urii riscă să devină tot mai normalizat. Iar discursul urii nu rămîne niciodată doar la nivelul cuvintelor. El modelează comportamente, influențează percepții și erodează coeziunea socială.
Pentru comunitățile de migranți, viața cotidiană devine o experiență a fricii. Pentru societatea majoritară, se instalează sentimentul fals că problemele economice sau sociale pot fi rezolvate prin excluderea „celuilalt”. În realitate, ura nu face decît să agraveze tensiunile și să distragă atenția de la cauzele reale: lipsa unei politici coerente a muncii, exodul tinerilor și neîncrederea în instituții.
Credit foto: Wikimedia Commons
