La începutul acestei luni s-a stins din viață profesorul Virgil Nemoianu (12 martie 1940 – 6 iunie 2025). Intelectual de mare anvergură, cărturar în cel mai înalt sens al cuvîntului, Virgil Nemoianu a aparținut unei generații de literați cu adevărat excepțională (șaizeciștii), care a marcat puternic cultura noastră. Privind retrospectiv, este tocmai generația care a salvat cultura română de la moartea care o pîndea odată ce România a fost împinsă în mijlocul deșertului roșu. Stabilit în Statele Unite ale Americii în 1975, Virgil Nemoianu a avut o carieră academică remarcabilă și a produs opere cărora cu greu le poți găsi vreo asemănare (Seria de autor Virgil Nemoianu apărută la Editura Spandugino numără zece volume). O gîndire de o surprinzătoare originalitate, un talent special de a se mișca fermecător printre idei venite din toate domeniile spiritului și o erudiție impresionantă l-au profilat pe Virgil Nemoianu ca pe un excepțional în generația lui de excepționali. Pornind de la teza lui de doctorat despre idilă, trecînd prin formidabila carte despre romantism și ajungînd la ceea ce Nicolae Manolescu numea „pariul pe secundar contra principalului și pe ariergardă și reacționarism contra avangardei și progresismului”, opera sa este o convingătoare pledoarie pentru valoare și libertate. Dilema transmite condoleanțe familiei și prietenilor. Dumnezeu să-l odihnească! (Redacția)
Virgil Nemoianu: Eu pe Leibniz îl consider filozoful meu favorit, tocmai datorită rotunjimii sale care porneşte de la metafizică, trece prin fizico-matematici, merge şi spre religie, are toată această complexitate. Ei bine, unul dintre lucrurile pe care le spune Leibniz mi-a rămas ca un fel de lozincă în cap: „Îmi place, practic, orice citesc!”. Orice citesc îmi place, pentru că din orice te poţi alege cu ceva. Şi, într-adevăr, am avut această experienţă şi o am în continuare. Eu sînt cititor şi de romane poliţiste, de romane ştiinţifico-fantastice şi aproape în fiecare găsesc o imagine, o propoziţie care să fie interesantă şi care să îmi dea puţin de gîndit.
Fireşte că la unii scriitori majori lucrurile acestea sînt mai frecvente, la alţii sînt mai puţin frecvente. Într-adevăr, eu am avut norocul în copilărie, atît în casa bunicilor, cît şi în cea a părinţilor, să mă bucur de biblioteci foarte mari, foarte bogate şi foarte diferite, în diferite limbi, pe diferite domenii, din diferite perioade. Citeam întruna, absolut orice îmi cădea în mînă, îmi venea să citesc tot.
Ca să subliniez acest lucru, trebuie să vă spun că – şi cred că nu sînt mulţi oameni care au făcut acest lucru – eu citeam enciclopedii, îmi plăcea să citesc enciclopedii. Existau în casele respective enciclopedii germane şi franceze – Brockhaus şi Larousse. Exista şi prima enciclopedie românească de pe la 1900, a lui [Constantin] Diaconovici Loga, pe care o şi am la Washington… Îmi plăcea deci să citesc inclusiv enciclopedii despre ţări, despre oraşe, despre figuri istorice, despre conducători, citeam deci aceste lucruri. Existau în casă antologii de dinainte de al Doilea Război Mondial, o antologie de filosofie de [Nicolae] Bagdasar şi [Constantin] Floru, cred, care era foarte bună şi pe care am citit-o cu atenţie…
Sigur că erau şi lucruri mai uşurele, pe care le citeam bucuros, Aventurile submarinului Dox şi alte fleacuri de acest fel pe care le citeam cu mare pasiune. Cum am ajuns să ordonez aceste lucruri? Este greu de spus. Treptat s-au întîmplat aceste lucruri. Au început, aproape de la sine, să se ridice anumite figuri pe care eu să le recunosc drept figuri majore, atît din lumea internaţională – asta s-a petrecut mai mult cînd eram student, spre sfîrşitul facultăţii şi după terminarea facultăţii –, dar şi dintre cei români. Am mai spus, uneori, că eu încerc să mă definesc într-un triunghi ale cărui laturi sînt [Eugen] Lovinescu, [Lucian] Blaga şi [Tudor] Vianu. Acest lucru este foarte important pentru mine, pentru că, din cîte am putut eu să observ, după 1991, intelectualii din România merg pe două linii posibile: una este linia G. Călinescu şi alta este linia criterionistă: [Constantin] Noica, [Mircea] Eliade, [Emil] Cioran ş.a.m.d., deci aceste două linii diferite.
Or, eu cred că există o a treia linie care porneşte mai ales din Vianu şi Lovinescu şi în care figuri majore atît de intelectuali români din străinătate, cît şi de intelectuali români din România – şi aici este vorba despre o continuitate tipologică, mulţi dintre ei şi eu însumi am luat cursuri de la Tudor Vianu şi am avut ocazia să îl cunosc şi personal sau să mai stăm de vorbă cît de puţin –, ca Nicolae Balotă, Mircea Martin, Matei Călinescu, Toma Pavel şi figuri majore precum academicianul Solomon Marcus şi alţii, au această complexitate de domenii şi diversitate de interese şi domenii care ajung să fie definite mai ales pe intersecţia dintre literatură şi filosofie. […]
„Generaţia de aur”
Valeriu Stoica: Printre cărţi şi printre oameni, domnule Nemoianu, există şi ispite, şi primejdii, şi tentaţii. Unele dintre ele ne pot corupe. Cum le rezistăm? Şi, mai ales, cum putem evita ca ele să ne ducă la ratare?
Virgil Nemoianu: Dumnezeu ştie! Este foarte greu de răspuns la întrebarea aceasta. De multe ori este pur şi simplu bunul-simţ. Spuneam că am crescut printre biblioteci, am avut norocul să cresc printre biblioteci mari şi bogate, atît ale bunicilor mei, cît şi ale părinţilor mei. În biblioteca tatălui meu am dat peste una dintre cărţile cele mai indezirabile ale lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, şi, cum citeam tot, am luat-o şi pe aceasta să o citesc. Aveam atunci, poate, 16 ani. La 16 ani, fără să ştiu nimic despre politică, mie mi s-a părut că este o nebunie. „Ce spune aici, dom’le?! Este neserios! Ce vorbeşte el?”
Deci nu a existat nici un fel de ispită. Foarte multă lume, inclusiv prieteni şi oameni tineri, sînt influenţaţi sau se simt atraşi de către Nae Ionescu, de către discipolii lui Nae Ionescu. Niciodată nu am avut această fascinaţie. Singura figură într-adevăr conservatoare care m-a influenţat şi la care continui să ţin foarte mult este Aurel C. Popovici, bănăţean de origine, de altfel, care în teoriile lui, dar mai ales în concepţiile lui despre federalism, mi-a plăcut extrem de mult şi continuă să îmi placă, continui să îl respect foarte mult. Vreau să spun că, în ceea ce priveşte tentaţia, de multe ori este bunul-simţ personal, în primul rînd, şi, în al doilea rînd, este impactul altor lecturi, care constituie ele cîte o matrice. Bunăoară, de timpuriu mi-a plăcut foarte mult Goethe. […]
Valeriu Stoica: Îngemănaţi în personalitatea dumneavoastră două culturi: cultura română şi cultura americană sau cultura anglo-saxonă, mai bine zis. Vă simţiţi ca aparţinînd mai mult uneia sau alteia? Şi, din această dublă perspectivă, venind destul de des în România în ultimii ani şi, pe de altă parte, trăind în America cea mai mare parte a timpului, cum vedeţi evoluţia civilizaţiei noastre euro-atlantice şi care sînt riscurile pe care viitorul le prezintă pentru această civilizaţie? Ce şanse îi daţi şi, mai ales, ce şanse îi daţi României în acest viitor?
Virgil Nemoianu: Trebuie să spun că eu sînt destul de rezervat la ora actuală faţă de această civilizaţie euro-atlantică, aşa cum se dezvoltă ea în momentul de faţă, deci nu în tradiţia ei plurimilenară, din Antichitate, ci aşa cum este la ora actuală. Aş prefera ca România, cultura română să se structureze şi să privească spre propriul ei trecut, mai ales spre secolul al XIX-lea, la care eu ţin foarte mult, adică, în măsura în care mă consider român, la secolul al XIX-lea mă gîndesc mai degrabă decît la secolul XX.
Mă gîndesc la secolul al XIX-lea, adică la Junimism, la Şcoala Ardeleană şi la lucruri de acest fel. Ele sînt pentru mine surse. Pentru România, eu consider că cea mai bună şansă ar fi, cum am spus şi mai înainte, tocmai să privească spre ceea ce eu consider „generaţia de aur”, generaţia aceasta mijlocie, de la mijlocul secolului XX, care, după mine, a fost cea mai meritorie şi a propus soluţiile cele mai bune pentru români. În măsura în care românii vor să aibă şi rădăcinile proprii, dar să fie şi deschişi spre universul global în care ne aflăm, atunci ar face foarte bine să privească spre acea generaţie şi să caute să o urmeze, să se dezvolte în această direcţie. […]
Mircea Dumitru: Cred că, pentru mine cel puţin, cheia în care descifrez ceea ce aţi spus este aceasta: că formarea unui intelectual cu adevărat umanist se face doar în bibliotecă şi prin studiu serios al cărţii. Aţi spus că v-a plăcut să citiţi orice aţi avut în faţa dumneavoastră. Întrebarea pe care v-o pun vizează viitorul: ce şansă daţi culturii umaniste în viitor, în mediul academic, într-o civilizaţie care tinde să depăşească – aceasta o vedem, din păcate – cartea ca un obiect cultural, adică în acest moment în care informaţia este absorbită, în primul rînd, ubicuu, prin Internet şi prin sursele acestea electronice?
Virgil Nemoianu: Ea este periclitată, nu încape nici o îndoială. Există anumite pericole în privinţa cărţilor şi în privinţa, aş adăuga, a existenţei universităţilor, în general. Adică se schimbă atît de mult natura universităţii, a început să se schimbe atît de mult, încît eu, cu regret şi cu teamă, mă gîndesc că, cine ştie – din fericire, eu, personal, nu o să mai apuc această situaţie, dar, dintre cei de faţă, majoritatea s-ar putea să o apuce –, nu vor mai exista universităţile în forma în care le cunoaştem noi. Pe de altă parte, trebuie spus că publicarea şi apariţia de cărţi şi traducerea lor sînt, de fapt, spectaculoase, sînt mult mai numeroase decît în trecut, deci continuă să existe.
Soluţia, opţiunea cea bună ar fi ca ele să meargă în paralel. Incontestabil, cantitatea informaţională ne copleşeşte, este enormă. Cineva a făcut socoteala că un smartphone, un telefon inteligent la ora actuală, pe care îl purtăm în buzunar sau îl ducem cu noi, conţine acces la un mai mare număr de date decît toate computerele de acum 40 de ani puse cap la cap. Creşterea aceasta este exponenţială, este enormă. Soluţia pe care am spera să o vedem ar fi să continue să existe în paralel aceste două linii. Că se va întîmpla aşa, că nu se va întîmpla, nu ştiu.
(fragment din dialogul pe care Virgil Nemoianu l-a susținut cu profesorii Valeriu Stoica și Mircea Dumitru pe data de 18 noiembrie 2014, în Amfiteatrul IV al Facultății de Drept din București, în cadrul programului „Șuetele Facultății de Drept”)
Credit foto: Wikimedia Commons
