Intimitatea este, poate, una dintre cele mai fragile și mai paradoxale experiențe umane. Ea nu se reduce la proximitatea fizică, la contactul direct al corpurilor și nici la simpla confesiune verbală. Intimitatea autentică este întîlnirea dintre două vulnerabilități, actul riscant de a lăsa în mîinile celuilalt părți din tine, pe care, de obicei, le ascunzi. Este o formă de a fi văzut dincolo de masca socială, dincolo de rolurile cotidiene, dincolo de ceea ce poate fi controlat.
Filmul Une liaison pornographique (1999) al lui Frédéric Fonteyne explorează dimensiunile intimității din dublă perspectivă. Filmul este construit ca un documentar în care doi protagoniști sînt intervievați despre experiența lor cu scopul de a contura și de a surprinde miezul misterului intimității. Cei doi se întîlnesc pentru a da viață unei fantezii, convenind să-și lase numele, poveștile și identitățile în afara camerei de hotel. Ei fac un pact al anonimatului care ar trebui să le protejeze viețile reale și să reducă întîlnirea la o experiență pur fizică, superficială. Relațiile superficiale seamănă cu o recitare seacă sau cu interpretarea mecanică a unor note muzicale, fără intensitate, fără emoție, fără ecou. Însă ceea ce se infiltrează treptat între ei are legătură cu dorința mai profundă de a fi recunoscuți și primiți de cealaltă persoană așa cum sînt. Ceea ce le scapă de sub control devine, în mod paradoxal, ceea ce încercau să controleze: nevoia de intimitate.
În contrapunct cu povestea principală, apare un alt cuplu, aflat la amurgul vieții. În timp ce protagoniștii își consumă una dintre întîlnirile ocazionale într-un hotel, în camera lor încearcă să intre un bărbat în vîrstă. După ce confuzia se risipește, bătrînul se prăbușește pe hol și, într-o stare de relativă conștiență, cere să nu i se anunțe soția, exprimîndu-și repulsia față de ea și dorința de-a o ține departe. Ulterior, cei doi decid să-l viziteze la spital, unde o întîlnesc pe soția lui, care le destăinuie că nu poate trăi fără el, în pofida infidelităților repetate pe care i le-a suportat de-a lungul vieții. Bătrînul moare, iar femeia își exprimă intenția de a se sinucide, ceea ce, în cele din urmă, face.
În oglindă, povestea celor două cupluri arată un cerc paradoxal al intimității. Partenerii din cuplul căsătorit au împărțit o viață, dar nu și-au împărtășit vulnerabilitatea. Ea a rămas în postura de martor fidel al trădărilor lui, el a rămas închis în sine chiar și pe patul de spital. Intimitatea dintre ei nu s-a construit niciodată pentru că nu a existat reciprocitatea. Moartea ei pare să fie expresia extremă a dependenței, dar și a imposibilității de a trăi fără un sens al legăturii, chiar dacă acea legătură era unilaterală. Povestea celor doi amanți arată un scenariu diferit, apariția unei apropieri care transcende jocul senzual. Ei pornesc cu hotărîrea de a rămîne separați, de a-și apăra individualitatea prin anonimat, dar întîlnirile repetate, ritualul gesturilor și apropierea emoțională îi conduc spre un teritoriu unde nu mai pot rămîne invizibili unul pentru altul. Dincolo de gesturi și de corp, apare dorința de a fi cunoscut pînă în cele mai umbrite unghere ale sinelui. A fi în intimitate cu o altă persoană este un act de curaj, care presupune asumarea riscului pierderii de sine, al trădării, al respingerii, al posibilității de a fi rănit. Cîștigul întîlnirii autentice se află în relație cu pierderea de sine, o pierdere de sine care, la un anumit nivel, este sinonimă cu o redescoperire de sine. De aceea, intimitatea se aseamănă mai mult cu o operă de artă decît cu un contract. Ea nu poate fi reprodusă mecanic, ci se naște dintr-o tensiune permanentă între apropiere și retragere, între putere și vulnerabilitate, între frică și dorință.
În fond, ceea ce Emily Dickinson exprimă în „The soul selects her own society” se regăsește și în filmul lui Frédéric Fonteyne: sufletul nu se deschide oricui, ci alege un singur om și apoi închide ușa pentru restul lumii. Cu alte cuvinte, intimitatea autentică este selectivă, exclusivă și, prin aceasta, dureros de vulnerabilă. Cei doi amanți din Une liaison pornographique trăiesc tocmai această revelație: din mulțimea de chipuri, ei s-au ales unul pe altul, dar tocmai această alegere le impune și renunțarea, pentru a nu reduce intensitatea la convenția banală a vieții de zi cu zi. La fel ca în poem, sufletul se închide „ca piatra” nu din lipsă de iubire, ci pentru a proteja fragilitatea acelei întîlniri unice. Așadar, atît Dickinson, cît și Fonteyne ne amintesc că adevărata intimitate nu se măsoară prin durată sau posesiune, ci prin forța acelei rare deschideri în care cineva este văzut pe deplin și pentru totdeauna.
Intimitatea reală este precum o compoziție muzicală: un flux continuu, în care fiecare sunet se prelungește în următorul, iar granițele dintre individualitățile sunetului se estompează fără a se pierde. Așadar, a te lăsa în mîinile celuilalt înseamnă a accepta să devii parte dintr-un arpeggio, în care fiecare notă expusă separat, fiecare vulnerabilitate adusă la suprafață formează un acord comun, iar adevărata întîlnire între două subiectivități devine o armonie care se rescrie mereu, oscilînd între tensiune și liniștire.
A fi văzut cu adevărat înseamnă să accepți că existența ta poate fi notată în această partitură a intimității: uneori în staccato, alteori în legato, pînă cînd, în succesiunea aparent fragmentată, se naște o muzică a cărei unicitate nu poate fi reprodusă niciodată în afara întîlnirii dintre cei doi, ceea ce o face să fie deopotrivă și miraj, și revelație.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
