„Lumea liberă nu va mai fi curînd decît o amintire frumoasă?” Întrebarea nu vine din partea unui profet al apocalipsei sau a unui pesimist fără speranță, ci din analiza rece și lucidă a doi observatori atenți ai prezentului: Nicole Bacharan (istoric și politolog, specializată în societatea americană și în relațiile franco-americane) și Dominique Simonnet (jurnalist). În eseul lor Requiem pour le monde libre. Entre trumpisme et islamisme, la trahison des valeurs humanistes / Recviem pentru lumea liberă. Între trumpism și islamism, trădarea valorilor umaniste, cei doi autori nu oferă o simplă lamentație despre „vremurile noastre”, ci un inventar clinic al prăbușirii în desfășurare a democrațiilor occidentale.
Cartea nu se citește ca o meditație melancolică, după cum observă Peggy Sastre, pentru publicația franceză Le Point, ci mai degrabă ca o palmă peste obraz. Este genul de lucrare care nu te lasă să zîmbești complice, ci te zguduie pînă la pierderea reperelor. Mesajul central este simplu și dureros: democrațiile mor nu printr-o lovitură bruscă, ci prin oboseală, lașitate și uitare. Ceea ce odinioară părea de neclintit se dovedește astăzi extrem de fragil. Într-o lume marcată de războaie, pandemii, polarizare digitală și un populism care proliferează din America pînă în Europa, avertismentul autorilor sună ca un recviem. Dar poate fi recviemul și un apel la trezire?
Fragilitatea centrului și dansul extremelor
Democrațiile nu se prăbușesc întotdeauna sub loviturile unui inamic extern, afirmă autorii. De multe ori, moartea lor este lentă și tăcută, atunci cînd centrul politic și moral se subțiază, iar extremele ocupă scena. Bacharan și Simonnet descriu această realitate cu o imagine memorabilă: „Centrul se chircește, extremele dansează french cancan pe cadavrul dezbaterii”.
În Statele Unite, trumpismul a arătat cît de fragilă poate fi o democrație atunci cînd consensul de bază este subminat. În Europa, radicalismele de stînga și de dreapta se hrănesc reciproc, fiecare alimentînd teama de celălalt. Iar islamismul radical rămîne o forță care contestă direct valorile liberale, infiltrîndu-se în spațiul public printr-un amestec de victimizare și violență.
Cei doi autori vorbesc despre o „menghină ideologică”: trumpismul insolent de o parte, radicalismele puritane de cealaltă. Două curente aparent antagoniste, dar care au nevoie unul de altul pentru a prospera. Exact ca în anii 1930, cînd fragilitatea centrului a permis ascensiunea fascismului și a comunismului, polarizarea actuală transformă dezbaterea într-un cîmp de bătălie al insultelor. Paralela cu anii 1930 este, desigur, discutabilă. Dar nu putem ignora ecourile: atunci, ca și acum, lipsa unui centru puternic și echilibrat lasă teren liber extremelor. Întrebarea care se ridică este dacă democrațiile de azi au resursele pentru a reînvăța lecția istoriei.
Uitarea ca boală socială
Poate cea mai perfidă boală a societăților moderne nu este ura, ci uitarea. Autorii vorbesc despre o „uitare metodică”: oamenii preferă să uite marile tragedii, să le ascundă în colțurile prăfuite ale manualelor de istorie, pentru a trăi mai comod prezentul.
Anul 1940, prăbușirea Franței în fața Germaniei naziste. 11 septembrie 2001, atacurile care au zguduit lumea occidentală. 7 octombrie 2023, atacul Hamas asupra Israelului. Toate aceste date ar trebui să fie repere vii ale memoriei colective. Și totuși, ele se estompează în zgomotul de fond al informațiilor care curg în flux continuu pe ecranele noastre. Abundența de informație nu creează memorie, ci amnezie. Tinerii pentru care comunismul sau fascismul sînt doar noțiuni abstracte, golite de conținut, sînt dovada acestei rupturi. Cînd nu mai știm să ne raportăm la trecut, sîntem condamnați să repetăm greșelile lui.
Orwell a avertizat: cine controlează limbajul, controlează realitatea. Camus a scris despre absurd și responsabilitate, arătînd că libertatea nu poate fi separată de conștiință. Tocqueville a observat pericolul tiraniei majorității. Toți acești gînditori devin astăzi instrumente de diagnostic. Cînd cuvintele își pierd sensul, politica se degradează. Și odată cu ea, întreaga arhitectură a libertății.
Confortul ca anestezic
În timp ce democrația obosește, clasa de mijloc își cultivă micile plăceri cu o voluptate liniștitoare. Confortul devine anestezic. Autorii descriu această realitate fără menajamente: oamenii se lasă seduși de „plăceri mici” – gadget-uri, divertisment, vacanțe – care le oferă iluzia fericirii și îi scutesc de efortul de a gîndi critic. Este o formă de lașitate colectivă, dar și de fragilitate umană. Cine vrea să se gîndească la prăbușirea lumii libere atunci cînd există un nou serial pe Netflix sau o promoție de Black Friday? Nu este vorba de vină individuală, ci de un fenomen social. Democrațiile obosite preferă să se refugieze în consum și divertisment, în loc să își regîndească mecanismele de rezistență. Este ceea ce le face vulnerabile: o societate care refuză să privească realitatea nu va putea să o înfrunte cînd se va prăvăli peste ea.
Polarizarea digitală și rețelele sociale
Dacă ar exista un motor industrial al urii, acesta s-ar numi rețea socială. Algoritmii Facebook, X sau TikTok nu recompensează echilibrul, ci furia. Postările moderate nu generează reacții, dar insultele, teoriile conspirației și indignările colective aduc milioane de vizualizări. Astfel, dezbaterea publică este deturnată: nu mai contează adevărul, ci emoția. Fake news-ul devine normă, cancel culture transformă spațiul public într-un tribunal permanent, iar fiecare tabără își construiește identitatea în jurul propriei suferințe. Competiția victimizării devine un sport global: fiecare vrea să demonstreze că este mai nedreptățit decît ceilalți. Studiile arată că rețelele sociale au erodat încrederea în instituții și au adîncit polarizarea politică. În loc să creeze comunități, ele fragmentează societățile în bule izolate, fiecare convinsă că deține adevărul absolut. Aceasta este dinamica ce face democrațiile tot mai fragile și incapabile să reacționeze la provocările reale.
Cazuri ilustrative și puncte fierbinți
Abstracțiile devin clare atunci cînd le privim prin prisma unor cazuri concrete. Potrivit autorilor, Ucraina este exemplul cel mai evident pentru a ilustra oboseala democrațiilor: solidaritatea declarativă nu este întotdeauna însoțită de o acțiune pe măsură. În Orientul Mijlociu, dilema este aceeași: Occidentul se declară apărător al valorilor democratice, dar tolerează regimuri autoritare pentru interese economice sau strategice. Franța și Europa nu sînt nici ele scutite. Lașitățile și compromisurile în fața islamismului radical au fost adesea mascate de teama de a nu fi acuzați de xenofobie. Rezultatul? O tăcere care a lăsat teren liber radicalismului și a golit de conținut ideea de dezbatere. Toate aceste cazuri arată aceeași tendință: democrațiile renunță la principii în numele confortului și al compromisului.
Ce înseamnă să salvezi „ceva”
Dacă prăbușirea este deja în desfășurare, mai rămîne ceva de salvat? Nu putem salva totul. Dar putem salva esențialul. Bacharan și Simonnet sugerează că există încă o fereastră de oportunitate. Educația critică poate redeschide apetitul pentru gîndirea liberă. Reconstrucția spațiului public al dialogului poate reface punțile între tabere. Revalorizarea culturii scrise, a memoriei și a reflecției profunde poate combate amnezia colectivă. Salvarea nu începe cu marile reforme, ci cu gesturi mici: refuzul de a uita, alegerea de a citi în loc de a consuma pasiv, curajul de a asculta un punct de vedere diferit fără a-l reduce la insultă.
Recviem sau apel la trezire?
Recviemul nu este doar un cîntec al morții, ci și o rugăciune pentru speranță. Cartea lui Nicole Bacharan și Dominique Simonnet nu este un simplu „avertisment” dintre multe altele, ci un inventar al renunțărilor și al lașităților care macină lumea liberă. Dar, tocmai pentru că este un inventar, ea poate fi și un punct de pornire pentru reconstrucție. Întrebarea care rămîne nu este dacă lumea liberă va muri. Întrebarea este dacă noi vom avea curajul să o apărăm chiar și atunci cînd pare deja pierdută. Răspunsul nu se află doar în mîinile politicienilor, ci și în gesturile fiecăruia dintre noi. Pentru că libertatea nu dispare dintr-o dată: ea moare încet, atunci cînd oamenii obosesc să o mai apere.
.jpg)
