Viața familiei Buendía se schimbă definitiv atunci cînd, aproape de nicăieri, apare Rebeca. Iar unul din primele conflicte se consumă în bucătărie: Rebeca nu vrea să mînînce nici măcar des pomenita supă de igname a Úrsulei, celebră în întregul Macondo. În schimb, se îndoapă obsesiv cu pămînt.
Visitacion, slujnica din popor, recunoaște în ochii Rebecăi o maladie cumplită: ciuma insomniei care „le răpi celor din Macondo orice sentiment al identității” și generează haos, între care cel alimentar este printre primele: oamenii uită denumirea lucrurilor; „piedica în calea uitării” s-a dovedit a fi bilețelul scris în dreptul resurselor alimentare: „Găină. Face ouă bune de mîncat”, „Vacă. Trebuie mulsă pentru lapte. Laptele se pune în cafea”, „Vatră. Se gătește pe ea dar poate arde”.
Și așa cum, în satul românesc, ciuma nu poate fi învinsă decît ritual, prin facerea cămășii ciumei, și ciuma insomniei din Un veac de singurătate se rezolvă tot magic, prin intervenția ritual-salvatoare a lui Melchiades.
Gabriel García Márquez ne învață că insomnia și forma sa ultimă, uitarea, sînt letale, dar și că viața poate fi privită ca o hrană. De cele mai multe ori ca o hrană în sensul cel mai material posibil: vatra, găina, laptele, la fel ca celebra supă de igname (igname, adică mîncare țărănească, tradițională, de legătură cu bucătăria arhaică). Mai mult: pămîntul poate deveni o hrană, astfel că Rebeca, rătăcită de familie, neam, strămoși, se conectează prin acest act ritual alimentar direct cu rădăcinile, cu continuitatea vieții, cu istoria.
„Spune-mi ce mănînci, să îți spun cine ești”, postulase Brillat-Savarin. Tema e pedagogic reluată de Pascal Lardellier, pentru care hrana trece din biologic în cultural, fiind un vehicul prin care se pot transmite valori și se pot (re)construi identități: „Manger, ce n’est pas simplement s’alimenter. Cet acte convoque dans nos assiettes et autour de nos tables un ensemble de règles, de normes, de codes, de valeurs et d’interdits” (Pascal Lardellier, Risques, rites et plaisirs alimentaires, EMS, Paris, 2013); se reia, astfel, o veche temă abordată semiotic de Roland Barthes în Mythologies (Éditions du Seuil, Paris, 1957): hrana e un sistem de comunicare, un corpus de imagini, un protocol de bune practici, situații și comportamente; pe scurt, mîncarea este creatoare de cultură, de istorie, de comunitate, de identitate și, mai ales, de poveste.
Revenind însă la supa de igname, văzută, prin aparițiile repetate și prin congruența cu istoria de generații a familiei Buendía, ca un soi de simbol al vieții, înțelegem că farfuria de pe masă e legătura ombilicală între Macondo și satul originar al grupului, între provocările istoriei și stabilitatea conferită de strămoși, între inovările alimentare ale dinamicului Macondo, vizibil în noua casă imensă a familiei Buendía (pentru că Úrsula reclama o sufragerie mai largă tocmai pentru a putea strînge mai mulți oameni în jurul mesei) și conservatorul sat îndepărtat al părinților. Practic, avem cei doi piloni ai conservării tradiției: femeia, depozitara de zestre culturală, și bucătăria, ca memorie apelată prin storytelling și comfort food.
Nu vrem să forțăm o analogie cu chiar „supa primordială” a Universului, dar pare vizibil că García Márquez vede în acest modest fel de mîncare – supa de igname gătită de Úrsula Iguarán – continuitatea unui cotidian tradițional care conectează noul Macondo la vechiul sat al străbunilor: hrana devine un soi de turnesol pentru memorie, istorie și comunitate. Prin repetiția acestui aliment modest, dar obsesiv recurent în viața familiei Buendía, hrana devine o metaforă a esenței vieții domestice și a legăturii dintre bucătărie, memorie, comunitate, stabilitate, iar ipostaza de bucătăreasă domestică a Úrsulei deschide calea unui lung șir de bucătărese anonime ce asigură continuitatea și stabilitatea unei lumi etern supuse fantasticului și schimbărilor intempestive.
E posibil ca una dintre aceste bucătărese să fie tanti Hilde (baba Hilde, Maldet Hilda) de la Steiendorf/Anina, o zonă prolifică etnografic, cea a Banatului de munte. Născută în 1933 într-o familie de nemți, e o povestitoare neobosită: „Am făcut dans și gimnastică și am rîs tot timpul!”, mărturisește ea, evident, rîzînd. „Bunica mea a trăit 97 de ani, dar ea spunea așa: «Cine mănîncă supă, mult trăiește!» și făcea multe supe, de crumpi, sau supă de roșii, de părădaise, părădaissup. De fapt, lumea nu era așa de bogată atunci și nu avea așa de multă carne, și atunci făcea multe supe. Era un pic de glumă, pentru că ar fi fost mai bun ceva carne cu crumpi, dar nu aveau, și atunci bunica zicea că o să fii sănătos toată viața dacă mănînci supe, că asta făcea mai mult în bucătărie.
Și ainpretsup (ainpretsuppe) făcea bunica foarte des și am făcut și eu mult: pui untură și chimion mult și se dinstuie niște pîine așa mică și o ceapă, așa am tăiat pîinea pătrăței și a zis bunica că asta e ainprentsup. Făină cît cuprinde untura, cu o ceapă mică, așa se dinstuiește pînă se îngroașă și pui acolo chimion și apoi pui apa. Asta e o supă de rîntaș, așa, cu chimion, așa făcea bătrînii, așa făcea bunica și eu așa am făcut multă vreme”.
Acest „ainpren” (probabil din germanul einbrennen – a face o bază pentru supă: ein, adică „în”, și brennen, adică „a prăji”), dar, oricum, ainprensuppe, „zupele cu/de rîntaș”, preluate din gastronomia austriacă și considerate de șvabii bănățeni ca un soi de „mama tuturor supelor”, un soi de supă de nivel zero la care, pe lîngă clasicul rîntaș (îngroșeala de făină puțin rumenită în ulei sau untură), se poate adăuga chimen sau o linguriță de zahăr sau un vîrf de cuțit de „piparcă dulșe ori iuce” sau o foaie de dafin sau o frunză de „țeler/zeler”, o „părădaisă” sau alte mici ingrediente care să îi îmbogățească gustul; o varietate locală (am întîlnit-o la Sasca Montană) e completată cu brînză de oaie „zdrumicată” atunci cînd supa este gata, pentru ultimul clocot.
Doamna Tabita (Tabita Pereș, 1957, Sasca Română, s-a născut în Sasca Montană) vine dintr-o familie mai modestă: toată familia a lucrat la mină. Pentru ea, supa de rîntaș este cea mai veche mîncare de care își amintește și un semn al continuității în familie: o făcea și bunica, o făcea și mama și, spune ea cu sinceritate: „Așa îi zicea, supă amprent, așa m-am trezit eu cu supa asta!”. „Și fășea bunica supă amprent, așa îi zișea. Atunci punea ulei la înșins, o lingură de făină la prăjit și punea apă prăstă ea și apoi punea în ea pîine tare, tăiată bucăți, și așa mîncam. Nu puneam nimic altceva, numa așa iera, supa amprent cu pîine tare: ulei la încins, o lingură de făină ca să fie mai groasă și să capete gust și miros de făină prăjită, sare, poate un pic de piper. Și mîncam de multe ori dimineața supa asta cu pîine veche, de zilele trecute, ca să nu să arunce pîinea aia care era mai veche. Așa îi zicea, supă amprent, așa m-am trezit eu cu supa asta: o fășea bunica, și mama, și acu mai fac și eu, că asta iera ceva mîncare tare veche, și cam de oamini cam săraci, era o mîncare rapidă și ieftină.”
„Hrana […] vorbeşte despre tot şi este în toate. […] Hrana – mă încăpăţînez să cred – l-a făcut pe om. Munca a venit doar mai tîrziu, pentru a procura hrana necesară”, zice Vintilă Mihăilescu („Hrana“, în Dilema veche, nr. 229, 3 iulie 2008). Mai mult, hrana în ipostaza ei de tradiție alimentară, de liant al generațiilor pe firul memoriei și de configurare a unui patrimoniu al gustului și mirosului prin arhivarea unor obiceiuri de-a lungul șirului de strămoși amorfi, e chiar viața.
Și tot la fel ca viața, mîncarea e un imens palimpsest, poate cel mai mare din întreaga istorie. Structuralistul Claude Lévi-Strauss demonstra că una din primele revoluții culturale ale omenirii a fost generată de dihotomia gastronomică crud/gătit, iar noi ne putem imagina generații întregi de mame și bunici, în bucătăria țărănească, predînd fetelor tinere, în mici ateliere de nutriție, secretele preparării unei supe în care elementul dominant este apa, dar pe care ingeniozitatea bucătăresei o transformă într-o mîncare sățioasă și valoroasă caloric, cu care să reziști o zi întreagă la lucrul cîmpului. Iar unul din secrete era, cu siguranță, rîntașul adăugat (cel atît de mult blamat de noua generație de nutriționiști). Supa de rîntaș a bănățencelor și zama cu rîntaș a ardelencelor înseamnă ducerea mîncării la un soi de next level: marea provocare a țărăncii din satul tradițional românesc era rezolvată cu doar o lingură de făină rumenită într-o lingură de ulei sau untură.
Straturile genealogice ale palimpsestului trebuie să fi fost cu atît mai dense cu cît comunitatea era mai compozită etnic: ne putem închipui cum rețetele erau povestite, peste gard, din curți vecine, de gospodine românce, unguroaice, șvăboaice ori slovăcițe, instaurînd noi practici alimentare sau inovînd obiceiurile de stat la masă, ducînd istoria gastronomiei pîna la stadiul de azi, de restaurant fusion.
Dar, cu certitudine, cea mai prolifică ipostază a hranei este cea de comfort food, cea care prin mecanisme de rememorare contextualizate ocazional ne duce fie spre dulcea copilărie (poate celebra supă de chimen, ca să ne rezumăm la supe), fie la evenimente speciale, fericite, ale vieții noastre (poate ciorba de miel de Paști, poate ciorba de perișoare care vine odată cu Perinița, la nunți). Notabil e faptul că, sub presiunea acestei ipostaze de confort a mîncării, au fost reînviate, resuscitate și revalorificate supe și ciorbe considerate multă vreme mult prea peizane pentru a fi scoase în lume, ale rudelor sărace de la țară, dar care ne trimit pe cei mai mulți direct în lumea satului bunicilor: ciorba de salată verde, zama de ștevie, leurdă sau măcriș, supa de varză, zama de urzici. Azi, ele scriu istorie la localurile fancy din centrele marilor orașe, susținînd continuu curentul „mîncare ca la bunica”, poate cel mai penetrant trend culinar actual. La polul opus, „zupa clară de cocoș” vorbește despre fala bănățeană, despre faptul că bănățenii nu sînt sinonimi doar cu fruncea, ci și cu pîntecul. Mîncarea e poveste, mîncarea e identitate.
În fine, că or fi de igname, că or fi de rîntaș, zupele, supele, zămurile, și toate mîncărurile vechi sînt repere de istorie și cotituri ale aducerii-aminte. Ele înving fragilitatea memoriei și proclamă necesitatea conservării tradițiilor de pretutindeni.
Camelia Burghele este antropolog cultural, cu un doctorat în magie și vrăjitorie, specializată în dinamica proceselor culturale preluate în urban din rural. Cea mai recentă carte publicată: Sarmale și serotonină. Despre un mainstream gastro-cultural, Editura GastroArt, 2025.
