● Laibach, Musick, NIKA Records, 2026.
Există o întrebare pe care Laibach o refuză de mai bine de 40 de ani și care continuă să fie pusă cu o insistență dezarmantă de presă și fani: sînteți serioși sau ironici? Cred că, pînă la urmă, Slavoj Žižek, vecinul lor de bloc din Ljubljana anilor ’80, a dat cel mai bun răspuns posibil în eseul său din 1993, „Why are Laibach and Neue Slowenische Kunst not fascists?”: modelul lor de subversivitate înseamnă „a lua sistemul mai în serios decît se ia el însuși”. Nu ironie, nu satiră, ci supraidentificare – preiei limbajul Puterii, îl amplifici pînă devine transparent, pînă îl faci să-și arate propria logică și propriile slăbiciuni. Musick, al zecelea album de studio al colectivului sloven, aplică aceeași metodă unui sistem pe care Žižek probabil nu l-ar fi putut anticipa în 1993: noul algoritm. Musick e un LP în care limbajul și forma eurodance-ului sînt folosite ca strategie. Ivan Novak o spune fără echivoc într-un interviu pentru muzikblog.de: „Eurodance-ul nu este facil; este o formă pură de inginerie socială prin intermediul sunetului. Este muzică industrială care a învățat cum să zîmbească pentru a cuceri masele. Pentru Laibach, utilizarea acestor structuri repetitive și a melodiilor extrem de memorabile nu reprezintă o capitulare în fața culturii consumului, ci o strategie asumată. Într-o epocă marcată de frică, colaps geopolitic și disperare algoritmică, optimismul devine el însuși un gest radical, chiar suspect. Pozitivitatea pe care o afișăm pe acest album nu este naivă; ea este folosită ca o armă”. Albumul acesta vine după un șir de single-uri prin care Laibach a răspuns chirurgical la temperatura lumii. Printre ele, „Yom Kippur”, un recviem pentru victimele din Gaza, înregistrat cu un cor de copii palestinieni din Beirut și corul austriac Kinderreich. „Am refuzat să îi arătăm într-o manieră siropoasă sau să îi transformăm în mascote ale suferinței”, spunea Novak atunci. „Au trebuit să stea acolo ca egali – un singur cor fragil al unei generații care moștenește un conflict pe care nu l-a creat.” Laibach nu a abandonat această urgență politică nici pe Musick, dar a schimbat tonul cu care o livrează. Ce pune colectivul sloven în centrul acestei analize e trauma fundamentală a secolului XXI: feudalismul tehnologic inoculînd capitalismul, tribalismul digital înlocuind naționalismul, controlul algoritmic eliminînd ideologia. Coperta albumului spune multe: o seringă formînd litera „i” din Musick injectînd o substanță roz neon într-un braț tatuat cu logoul trupei. Dacă ai crezut vreodată că Laibach sînt uneori prea expliciți, albumul ăsta nu-ți va schimba opinia. E cel mai plastic, cel mai „ieftin” (țineți-vă bine de ghilimelele alea) album al lor de pînă acum, în linia N.A.T.O. (1994) și WAT (2003), momentele în care Laibach a renunțat la industrialul greu în favoarea sclipitorului sunet pop, unul autotunizat, algoritmizat, deja expirat în momentul lansării. Procesul de creație în studioul lor din Ljubljana a implicat niște sintetizatoare analogice, ceva device-uri electronice, software și colaboratori precum faimosul producător Richard X. Titlul însuși joacă la dublu: pe de o parte, sațietatea, „sick of music”, îmbolnăvirea de (prea multă) muzică într-o epocă în care peste 100.000 de piese noi, multe generate de AI, sînt urcate zilnic pe platforme; pe de alta, muzica înțeleasă ca disciplină și formă de cunoaștere, nu ca obiect al consumului, cu acel „k” arhaic recuperat din ortografia altor secole. Laibach nu combate algoritmul din afară, ci intră în mintea lui, îi adoptă limbajul, îi preia formele cele mai uzate și mai reconfortante – melodia instantaneu memorabilă, ritmul care nu lasă loc de dubii, pozitivitatea ca reflex pavlovian – și le gonflează pînă devin străvezii. Într-o industrie muzicală în care distincția dintre autentic și generativ devine zilnic mai greu de trasat, Laibach face exact ce a spus Žižek că face: ia sistemul mai în serios decît se ia el însuși și îl lasă să se audă.
Paul Breazu este jurnalist.
