● Flea, Honora, Nonesuch Records, 2026.
Prin 1991, anul care transforma, pentru o vreme, Red Hot Chili Peppers într-una dintre cele mai mari trupe de pe planetă, Michael Balzary, alias Flea, îl juca pe Budd în My Own Private Idaho, filmul lui Gus Van Sant și al lui River Phoenix, și le mărturisea prietenilor că vrea să facă un album instrumental cu groove-uri hipnotice și melodii turnate precum frișca deasupra lor. Un album de trompetă. Singura condiție era să-și reamintească – o mai făcuse în copilărie – cum se cîntă cu adevărat la instrumentul ăsta mai întîi, apoi să progreseze în asta. A trecut mai bine de un sfert de secol pînă a făcut-o și încă un deceniu pînă a înregistrat Honora, debutul lui solo, lansat pe 27 martie anul acesta de casa de discuri americană Nonesuch Records. Ca fapt divers, prima lui dragoste muzicală n-a fost rock-ul. Tatăl lui vitreg era un muzician de jazz cît se poate de serios, sesiunile de bebop din sufragerie neavînd cum să nu lase urme asupra copilului Michael. Așa cum îi povestea recent unui realizator de la NPR, „eram pur și simplu luat pe sus de Sfîntul Duh al jazzului. Știi cum e, ca atunci cînd se vorbește în limbi, cum fac oamenii în biserici... Mă tăvăleam pe podea, țipînd, rîzînd, văzînd culori, într-o frenezie psihedelică de entuziasm. Se deschidea acolo un portal”. Undeva spunea că ar fi vrut să fie Dizzy Gillespie, Clifford Brown sau Miles Davis, idolul său absolut, dar a devenit pînă la urmă Flea. Deci putem privi acest prim LP solo al său ca pe o întoarcere la origini, nu ca pe vreo extravaganță sexagenară. Apropo, ajuns la vîrsta de 60 de ani, Flea luase în sfîrșit decizia de a-și aroga doi ani de practică zilnică la trompetă, în mijlocul turneului cu RHCP. La capătul acelui interval, indiferent de nivelul la care ar fi ajuns, se obliga să producă un album. Pînă la Honora, spune el astăzi, nu îi fusese niciodată frică să facă muzică. Acum îi era teamă că toată distribuția de elită pe care o adunase în studio, de la saxofonistul, pianistul și producătorul Josh Johnson la chitaristul Jeff Parker, printre altele, membru al grupului Tortoise, de la basista Anna Butterss la bateristul Deantoni Parks, îl va considera un impostor. Pare-se că nu s-a întîmplat deloc așa.
Honora – titlul vine de la străbunica sa, iar fotografia de pe copertă e a mamei soției sale, imortalizată în Iranul anilor ’60 – este un album de zece piese, șase originale și patru cover-uri, care funcționează cel mai bine în prima sa jumătate. „A Plea” pune trompeta în prim-plan, descriind cercuri deasupra unui groove gras. „Frailed” înseamnă zece minute de crescendo, narațiune construită cu răbdare jazzistă care nu cade nici o secundă în grandilocvență. „Morning Cry” face o reverență bebop-ului formativ, cu piruete rapide care trimit direct spre eroii din cartea de jazz a copilăriei lui. „Traffic Lights”, piesă la care contribuie și Thom Yorke, surprinde cel mai bine tensiunea întregului album. Yorke aduce vocea, pianul și sintetizatoarele, cîntă despre a trăi cu capul în jos și despre cum poți separa adevărul de minciună, iar rezultatul e o mică bijuterie avant-rock-jazz, caldă și tulburătoare în același timp. A doua jumătate a albumului e cea a cover-urilor, în această secvența a sa energia scăzîndu-i. Reinterpretarea lui „Maggot Brain”, capodopera Funkadelic, e un gest de reverență sinceră – trompeta încearcă de bine, de rău să ia locul chitarei devastatoare a lui Eddie Hazel, mult mai reținută și mai măsurată, evident conștientă de faptul că nu are cum să egaleze originalul. „Wichita Lineman”, primul cîntec existențial al country-ului, cum spunea cineva după ce l-a auzit cîntat de Glenn Campbel în 1968, îl are pe Nick Cave la microfon și e, poate, cea mai previzibilă piesă de pe Honora. „Thinkin Bout You”, transformarea cîntecului lui Frank Ocean în standard de jazz, și „Willow Weep for Me”, a Annei Ronell, completează decent acest pantonar.
La 63 de ani, Flea a făcut exact ce și-a propus: muzica unui om care și-a regăsit o parte din sine pe care o lăsase în urmă și care a avut înțelepciunea să se înconjoare de semeni mai buni decît el pentru a-l ajuta să atingă ceva sincer. Honora nu e vreo capodoperă, dar e o operă mai mult decît respectabilă, de multe ori chiar captivantă, la capătul căreia îți vine să-l crezi pe muzicianul american cînd spune că n-a abandonat niciodată trompeta, că i-a rămas mereu acolo, în cap, pînă în ziua în care urma să fie redescoperită. Honora e acea zi.
Paul Breazu este jurnalist.
