Au fost două săptămîni grele, încărcate de ură și de incertidutine, ne tragem un pic sufletul. Am recuperat un reportaj pe care l-am scris la finalul anilor ’90, cînd abia îmi începusem cariera de jurnalistă. Recitindu-l, mai întîi m-am amuzat, apoi m-am gîndit cît de mult s-a schimbat totuși România de-a lungul timpului și cîte lipsuri am îndurat mulți dintre noi în ultimii 35 de ani. Însă mereu ne-a rămas speranța că ne va fi mai bine.
Autobuzul 336. Deşi nu e oră de vîrf, „maşina conserve” nu-şi dezminte porecla: aglomeraţia e sufocantă. Zi caniculară, transpiraţie, respiraţie, plictiseală. Chipuri apatice care vin de undeva, se duc undeva, frînturi de vieţi anonime ce se contopesc întîmplător, suspendate între drumuri anoste. Încremenesc atîrnată de o bară şi observ. Lîngă mine, doi puştani cu feţe şmechere şi cu tricouri cu Nike mestecă gumă cu înverşunare. Surprind fără voie o replică: „Facem faza cu rinichiu’?”. Întrebare fără răspuns. Pentru cîteva momente, linişte. Apoi o discuţie între ei, voci ridicate şi certăreţe.
– ...şi zi aşa, l-ai dat doar cu 20 de mii de para?! Te-ai dilit?! Păi, dacă-mi spuneai mie, ţi-l dădeam cu 30...
– Nu fi sucker! L-aş fi măritat şi cu 10 mii. Ce vrei? Mă las mai greu, n-am posibilităţi...
Cîţiva indivizi din apropierea celor doi prind din zbor conversaţia şi devin brusc atenţi.
– Şi? Acum cum te simţi?
– Parfum! Mă piş la fel de bine şi cu un singur rinichi.
– Parfum pă dracu’! Auzi la tine, să te nenoroceşti pentru 20 de mii...
Un tip burtos, cu două lanţuri de aur la gît, ascultă ce ascultă şi intervine:
– Îl dădeai şi cu 30, îţi zic io! Ştiu pă unu’ care se ocupă cu treburi d-astea. Îi scoate „afară”, unde se dau mult mai bine (rîde). Ăia de acolo, dă prin Germania, dă prin Anglia, cred că nimic din ei nu le merge bine; îi doare un picior, o coastă, o pipotă şi repede pă masa de operaţie, să și le schimbe...
Un bărbat prost îmbrăcat, probabil muncitor, cu o expresie posomorîtă, preia ideea:
– Deh, românul e mai nesimţit, suportă orice boală. Se tîrîie cu ea pîn’ ce-l bagă în mormînt (tace, îşi drege glasul). Cu cît ziceai că l-ai dat? Douăzeci de mii de dolari? E bine... Ieşi din rahat cu banii ăştia.
Staţia de la Grădina Botanică. Nu coboară şi nu urcă nimeni. Autobuzul îşi continuă traseul, dar, în scurt timp, jumătate din populaţia „conservei” devine preocupată, mai pe faţă, mai pe şest, de problema rinichiului. Şi, bineînţeles, se nasc polemici.
Burtosul (face cu ochiul unuia dintre puşti):
– Cel mai sigur, banii ţi-i mănîncă femeia! N-ai văzut ce pretenţii pă astea de acuma? A mea vrea s-o duc în Turcia, să se plimbe, în loc să-şi vadă de casă şi de ciorba ei...
Muncitorul îl aprobă dînd din cap. O damă de lîngă el, destul de elegantă, îşi face loc ceva mai încolo, cu ochii ţintuiţi pe fereastră. Pauză. O babă cu paporniţe îndrăzneşte (era de ceva vreme ineresată de subiect):
– Cum să faci aşa ceva, mamă, că eşti băiat tînăr? Am văzut şi la televizor, zicea că-i periculos. Că după un timp faci nu ştiu ce blocaj şi gata eşti...
Muncitorul:
– Ce să facem, doamnă, la foamea care e? Fiecare se descurcă cum poate. Păi, în loc să furi cum fură ăia de la guvern, nu mai bine îţi vinzi un rinichi şi rămîi om cinstit?
Un pensionar se trezeşte din amorţeală şi se aprinde cu vehemenţă:
– Ţapu’ ăla e de vină! (Emil Constantinescu – n.a.) Din cauza lui am ajuns unde am ajuns! Mă, băiatule, ar trebui să-i scrii o scrisoare, să ştie şi el că-şi vinde omu’ rinichii la colţ de stradă, că nu se mai poate aşa...
Palatul Cotroceni rămăsese de ceva timp în urmă. În autobuz deja e agitaţie. Un bărbat cu alură de intelectual îl combate pe pensionar:
– Nu-i adevărat! Iliescu ne-a nenorocit pe toţi! Şi asta din cauza voastră, că voi l-aţi votat şi o să-l mai votaţi... Iar dacă dumnealui şi-a vîndut rinichiul, e treaba lui, ce te bagi dumneata?
Pensionarul e în pragul unui atac de cord. Nu se mai înţelege ce spune, apar voci care-l susţin şi voci care-l dezaprobă.
– ...puţin respect pentru oamenii în vîrstă...
– ...io am trecut prin două războaie, am muncit toată viaţa şi acum am 400.000 pensie...
– ...nu mai există respect în ţara asta...
– ...pentru oameni ca noi! Uite, pentru băiatul ăsta care se ciopîrţeşte ca să aibă din ce trăi! Pentru nimeni!...
Noroc că la staţia de la Leu se urcă un individ agitat, lac de sudoare, debusolat. N-are nici o treabă cu rinichiul.
– Nu vă supăraţi, ăsta merge în Drumul Taberei?
Discuţia se domoleşte, mulţimea se pierde în explicaţii care conţin la rîndul lor controverse: „...coborîţi la Apaca...”, „...ba poa’ să meargă şi pînă la Lujerului...”, „...luaţi tramvaiul cinci staţii...”, „...ce să caute, dom’le, în 40? Ăla merge la gară...”. Individul, total nelămurit, se intimidează şi nu mai spune nimic. Rinichiul revine în forţă. Toţi îşi amintesc că mai au încă ceva de zis. Baba cu paporniţe reia o povestire începută mai devreme:
– ...am şi eu un nepot de la Tecuci care face şcoala aici şi stă la mine. Mi-e milă de el, săracu’, că n-are un ban în buzunar. Îi mai trimite mă-sa o găină, un ou... da-i tînăr şi vrea şi el la o distracţie, la o fată. Acu’ vrea să plece în Canada şi strînge la ciorap tot ce poate... Şi-ar vinde şi sufletul din el ca să plece, nu doar rinichiul! (către puşti) Du-te, mamă, la un control să te caute... Cine ştie cum te-au operat ăia, ţi-or fi scos şi altceva din tine, nu doar rinichiul!
– ...io ştiu pă unu’ care era mare mahăr în Colentina, dar a pierdut toţi banii şi acuma îl caută băieţii să bage cuţitu-n el. Mi-a zis mie la cocleală că vrea să-şi vîndă un ochi, da’ nu ştiu ce şi cum...
– ...nu există transplant de ochi, asta-i o prostie!
– Există, nu există, ştiu că vroia să-şi scoată ochiu’ în faţa mea, mă înţelegeţi? Să-şi pună ochiu’ pă masă, nu alta! Dup-aia s-a făcut mangă, era în stare să-şi dea amîndoi ochii. Şi i-o fi dat, că nu mai ştiu nimic dă el.
O altă staţie. Năvăleşte o armată de muncitoare de la Apaca, zdravene, sănătoase, puse pe răsturnat situaţia. Se ajunge şi la telenovele – „că doar Armando s-ar fi sinucis de la prea multă pasiune...”, la creşterea copiilor – „oare ăla micu’ nu face pipi prea des?” şi la animalele domestice – „pisica mea s-a învăţat numai cu peşte, i-am dat şi rinichi, da’ nu vrea să mănînce...”.
Întreaga poveste are un final neaşteptat. La următoarea staţie se urcă o gaşcă de femei cu fuste peste fuste şi cu plozi la sîn. Se mişcă cu agilitate: înghiontesc, se lipesc de tine, te înjură. Lumea intră în panică:
– ...astea au venit la furat!
– ...ce faci, fă, cu mîna la mine în plasă?
– ...jos cu voi! La prima, jos cu voi!
Rinichiul este abandonat cu indiferenţă. Situaţia în sine, deşi poate părea neverosimilă, se strecoară, pornind de la o simplă farsă, în istoria unei societăţi. Astfel, autobuzul 336 devine matricea unei ţări, comprimată în „conserve”: nu se întîmplă nimic, însă toţi transpiră extenuaţi, vinderea unui rinichi apare ca o salvare generală şi ca sîmburele unei discordii fără scop şi fără esenţă, se mai iveşte cîte unul care a greşit maşina şi poate că e un ins norocos, controlorii nu îndrăznesc să urce într-un asemenea haos, iar rinichiul – ultima speranţă – este, în cele din urmă, dat uitării căci „Atenţie! Se cam fură!”.
.jpg)
