Sînt fericită de cînd în mijloacele de transport în comun din București (autobuz, troilebuz, tramvai) se poate plăti direct cu cardul bancar, ca să nu te mai complici cu bilete, cartele etc., mi se pare o soluție modernă și la îndemînă, dar devin nefericită atunci cînd dispozitivele nu funcționează. Și, din păcate, se întîmplă des. Acum cîteva zile m-am urcat într-un autobuz pentru trei stații – de la Moșilor pînă la Piața Romană. Am scos cardul, l-am apropiat cu încredere de dispozitivul cu pricina – „eroare de comunicare”! Am încercat pentru a doua oară, tot fără succes. Am scos alt card, altă „eroare de comunicare”. Ce naiba să fac? Să cobor, dacă ăla nu funcționează? În fond, nu e vina mea, am martori că sînt un cetățean corect și responsabil și că am vrut să-mi plătesc călătoria, dar nu s-a putut, asta e! Totuși, stau ca pe ace, n-am mai călătorit fraudulos de pe la 25 de ani, cînd de multe ori chiar nu-mi permiteam să-mi cumpăr bilet. Trece o stație, se apropie a doua, mă tot uit pe geam, neliniștită. În a doua stație, hait!, controlorii, i-am zărit de la o poștă, chiar am experiență cu așa ceva, trei zdrahoni, mai nou au și niște veste pe ei, mai demult erau incognito. Trăiesc un moment de panică absurdă, ca-n tinerețe. E clar, mă vor prinde fără bilet! Dar le voi explica frumos că am încercat să plătesc și că nu s-a putut, „eroare de comunicare”. Totuși... îmi dau seama că n-am niciun chef să mă cert cu oamenii ăia pentru trei lei, să fiu pusă într-o situație jenantă și, posibil, să iau și o amendă, așa că fac o mișcare disperată – în ultimul moment mă reped spre ușa autobuzului, îmbrîncesc o fată, îi dau un ghiot unei babe, zic „mă scuzați, mă scuzați!” și reușesc în ultima clipă să cobor, atunci cînd controlorii tocmai se urcau. Răsuflu ușurată și o iau pe jos spre Romană. Nu m-au prins nici de data asta! – mă gîndesc eu cu satisfacția că „i-am păcălit”. Apoi, îmi dau seama că anumite lucruri se uită greu, că toată adolesecența și tinerețea mea am fugit de controlori, fiecare călătorie cu autobuzul era însoțită de panică și anxietate, mă simțeam hăituită. Și nu amenda era problema – n-ai bilet, o plătești, asta e!, ci oamenii în sine, de cele mai multe ori niște bădărani care își manifestau autoritatea, te luau de sus, mai că nu te luau și la bătaie, te coborau la prima ca să te umilească, ca să se simtă ei puternici că au un control asupra ta chiar și pentru zece minute. Îți cereau actele – deși nu aveau nici un drept să facă asta, dacă nu te legitimai –, te amenințau că te duc la secție, se comportau cu tine de parcă ai fi fost ultimul infractor.
De cele mai multe ori, le dădeai șpagă, ca să scapi (în fond, cam asta așteptau, să le iasă și lor ceva...), dar, dacă nu aveai bani pentru un bilet, de unde să ai bani de șpagă?! Nu știu cine și pe ce criterii îi angaja pe băieții ăștia (uneori mai era și cîte o cucoană cu gura mare și spurcată), dar nu-mi amintesc nici un controlor care să-mi fi vorbit frumos, cu respect și politețe, uneori te luau la rost chiar dacă aveai bilet, găseau ei un motiv ca să-și arate mușchii, că de ce e îndoit biletul, că nu e compostat cum trebuie. E clar, controlorii de bilete din București m-au traumatizat, e o gogoriță care mă urmărește și acum. Și e un exemplu tipic despre ce se întîmplă cu compatrioții noștri atunci cînd capătă întîmplător o „poziție” care conferă autoritate asupra semenilor lor.
Generația mea a crescut cu frica de autoritate și cu frica de uniformă. Noi, cei care am prins ceva din comunism, am trăit cu spaima securiștilor și a milițienilor, erau cizma Statului atotputernic care te zdrobea ca pe un gîndac. Nu aveai drepturi, nu te puteai pune cu ei. Îmi amintesc un episod antologic. Mergeam cu taică-miu într-o excursie la munte, într-o duminică, cu un tren personal, eram singuri într-un compartiment unde era frig și o mizerie de nedescris, coșul de gunoi se revărsa, pe jos, plin de coji de semințe ș.a.m.d. și, la un moment dat, taică-miu s-a întins pe banchetă, fără să se mai descalțe, și a ațipit. A apărut un milițian – „Păi ce faci, tovarășe?! Dormi cu picioarele încălțate pe banchetă? Îți bați joc de bunurile Statului român?”. Taică-miu s-a pomenit că ia poziție de drepți și că bîiguie niște scuze, însă milițianul continua să urle la el, „tovarășe, mai ești și recalcitrant, nu-i așa?” și era chitit să-i dea amendă „ca să se învețe minte”. Ne-a luat aproape toți banii pe care îi aveam la noi ca să bem un cico la vreo cabană. Așa am învățat, copil fiind, că cel care asigură ordinea publică și e „în slujba cetățeanului” nu este partenerul tău, îți este dușman. „Milițieni” au existat mult timp și după 1990, pînă cînd au început să mai iasă la pensie și au fost înlocuiți treptat cu „organe” mai tinere și mai aproape de ideea de polițai pe care o știam de prin filmele americane. „Milițienii” băteau rockeri, te legitimau dacă nu le plăcea de mutra ta, iar dacă nu aveai buletinul la tine, te amendau (un prieten pletos își inscripționase buletinul pe un tricou, măcar să știe o treabă...). Cei mai răi dintre toți erau gardienii publici, alți hăndrălăi cu autoritate, care te fugăreau prin parcuri pentru că ai călcat iarba, ai rupt florile, te-au prins că bei bere „pă spațiul public” și că ai încălcat „legea 44” sau alte legi pe care le inventau ei pe loc ca să se distreze. Deși trăiam deja în altă epocă, rareori am simțit atunci senzația de libertate așa cum am simțit-o ulterior în orașe occidentale, precum în Berlin, unde toată lumea era în parc, la picnic, călcînd iarba în neștire și bînd bere, sau la Paris, unde am admirat polițiști călare, care zîmbeau relaxat și făceau poze cu turiștii. Am rămas uimiți, în Grecia, cînd o mașină de poliție ne-a însoțit, seara, de pe faleza de unde plecasem de la un restaurant pînă în curtea pensiunii care era sus, pe un deal, cam la un kilometru distanță. Șoferul băuse două pahare de vin, la masă, și se aștepta ca mașina de poliție să-l oprească, să-l pună să sufle în fiolă și să rămînă fără permis. Dar ne-am lămurit repede că politiștii ne însoțiseră doar ca să se asigure că nu face nimeni pe viteazul la volan și că vom ajunge în siguranță la locul de cazare. Am descoperit atunci că un polițist poate să fie și de partea ta, dar tot nu am scăpat de frica de uniforme. Din cauza acestei frici, am picat de două ori examenul pentru permisul de șofer – cînd i-am văzut pe băieții ăia, de altfel tineri și simpatici, în uniformă, mi s-au înmuiat genunchii și n-am mai știut nimic, 70 de ore de condus mi s-au șters din memorie.
Revenind la controlorii din autobuze, în aceeași categorie intrau și „nașii” ceferiști. Însă „nașul” de multe ori era mai docil, mai blînd, la „naș” mă gîndesc cu simpatie pentru că în zilele noastre acest personaj nu mai există, el chiar reprezintă o altă lume. Erau „nași” ardeleni, buni ca pîinea caldă, „nași” moldoveni – vorbă lungă, sărăcia omului!, „nași” olteni, șmecheroși, cu mustață. „Nașul” te trăgea deoparte, la capătul vagonului, îți asculta povestea, îți lua banii și te lăsa în pace, dar „dacă vine supracontrolul, nu te-am văzut, nu m-ai văzut!”, ăia erau răi, te dădeau jos în șuturi din tren prin gări obscure, în miez de noapte. Însă, în general, toți acești reprezentanți ai „puterii” aveau ceva în comun – erau coruptibili, mereu se ajungea o înțelegere, căci oameni sîntem cu toții, păstrîndu-se însă același raport superior/inferior, care a început să se schimbe doar cînd o nouă generație s-a raportat la toate aceste meserii ca la niște job-uri, nu ca la o „poziție”.
.jpg)
