Pe vremea lui Ceaușescu, puține meserii erau libere. Sau mai libere, mai sus pe o imaginară scară a libertății. Să faci mărțișoare era una dintre ele. Într-o lume prea așezată, în care cam totul era obligatoriu și subordonat statului, mai erau permise, cît de cît, și anumite „activități creative” aducătoare de oarece/minim profit. Printre ele era și meșterirea de mărțișoare. Pe care le puteai apoi vinde la tarabe, în anumite zone ale orașului.
Nu știu exact care era statutul oficial al celor care făceau mărțișoare. Bănuiesc că aveau o autorizație ori că țineau de ceea ce pe atunci se numea cooperație. Nu știu și nu e atît de important acum. Ceea ce știu, însă, e că, la un moment dat, prin anii 1980, cred, puteai cumpăra mărțișoare de pe stradă. Da, le puteai lua și din magazine, din tutungerii, cred că și de la librării, de la magazinele Fondului Plastic, unde erau scumpe și fancy. Dar și de pe stradă. Erau și ele, ca și florile de primăvară, un semn al armistițiului cu orașul. Dar și mai mult de atît: erau semnul unei posibilități. A unei lumi mai libere, mai creative, neînghesuite în niște tipare stabilite de undeva, din umbră.
Teoretic, oricine putea face mărțisoare. Cu autorizație sau nu. Profesioniste sau nu. Urîte, uneori de-a dreptul hidoase, sau frumoase, mai curînd dintr-o fericită nimereală. Cele mai multe erau din scoici și flori nemuritoare. Scoici culese de la mare, dintr-un univers al libertății. Și flori culese și presate, ori chiar cumpărate de la florărese. Dar asta n-avea nici o importanță. Conta efortul de a pune toate astea cap la cap. De a avea, mai întîi, chiar ambiguu și mai curînd instinctiv, un concept. O idee. Un design. Pe scurt, de a ști cam ce ți-ai propus să faci din darurile naturii, lipiciul puternic pe care ți-l luaseși și, eventual, cîteva mărgele desprinse de pe un vechi șirag de-al bunicii.
Apoi, minuția de a pune totul laolaltă. Într-un proces lent și grijuliu, cu gesturi mici și repetate. Cu eșecuri și reluări, care te puteau înfuria. Și totuși, în cele din urmă, ceva se contura. Dacă nu aveai norocul și priceperea să-ți iasă chiar o figurină sau o casă, ori ceva care să reprezinte o imagine consacrată de pe lumea asta, dădeai naștere doar unei alăturări de scoici, flori și mărgele. Dar nici asta nu era atît de rea. Am cumpărat de destule ori asemenea aranjamente fanteziste care nu se puteau constitui în ceva definit și cărora nu le puteai găsi un nume, doar pentru că am recunoscut în ele efortul creatorilor lor. Am cumpărat și altele care erau chiar simpatice, păpuși cu părul din mătase de porumb și ochii de mărgele ori din nasturi, căței cu urechi asimetrice ori pisici cu cozi formidabile, depășindu-le corpul, și mustăți așijderea. Asupra multora m-am aplecat cu duioșie. Dar de fiecare dată senzația covîrșitoare era cea de bucurie. Simțeam posibilitatea Lumii mici de a rupe, păstrînd proporțiile, zăgazurile. Era o formă de revoltă la adresa veșnicilor ghiocei, coșari și trifoi cu patru foi din metal pe care îi găseam în magazine și pe care îi primeam cel mai mult. Trăiam o epocă a unui anumit tip de kitsch impus nu atît ideologic, ci prin penuria de pe vremea aceea: nu aveai decît să accepți ce se găsește, căci altfel riscai să nu ai nimic. Iar ceea ce se producea oficial nu era, în cele mai multe cazuri, de prea bună calitate. Lipsa unei reale concurențe și societăți de consum (da, apoi atît de blamată, dar și cînd nu exista...) dăduse naștere unui gust îndoielnic.
Sigur, așa cum am mai scris, existau soluții la negru ca să mai ieși din monotonie și să ridici nivelul. Ori mituiai vînzătorii ca să-ți facă rost de vreunul din produsele mai de Doamne-ajută, ori apelai la cele care se găseau la negru, erau aduse din străinătate și vîndute prin întreprinderi. Dar mărțișoarele erau unul dintre puținele produse creative și altfel făcute pe față. Așa aiuristice și insignifiante cum erau, puteau fi interpretate ca un semn de libertate creativă. Și, pe departe, de revoltă măcar consumistă.
.jpg)
