Voi găzdui din cînd în cînd la această rubrică autori tineri și foarte tineri (adolescenți chiar) care au ceva de spus despre viața și problemele lor. Așadar, invitata mea este Iarina Dimoftache, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu“ din București. A fost finalistă la Concursul Național de Eseuri pentru Liceeni 2025, organizat de Dilema. (Adina Popescu)
„Mamaaaaa! Iarina mi-a aruncat șoseta pe geam!” – asta ar fi răspuns fratele meu mai mic acum două zile, atunci cînd mă enerva și voiam să scadă decibelii în apartament. „Lumina care se răsfrînge în geam și îmi intră în ochi, parcă o face dinadins!”, s-ar osteni pisica mea să răspundă, dacă ar putea. „Auzi, Iari, ce zici, merg ghetele astea cu felul în care sînt îmbrăcată?” – asta mă mai întreabă mama din cînd în cînd, înainte să plece către birou.
Ar fi chiar egoist să cred că mama, tata, profesorii sau orice adult nu are și el, la rîndul lui, dificultăți și întrebări; cînd vine vorba de copii, totuși, sînt mai sceptică, poate doar din cauza complexului de superioritate pe care l-am dezvoltat ca fiind o soră mai mare, însă tot sînt sigură că au și ei frămîntările lor. Acum, ce se întîmplă cu cei care sînt prea mari pentru a avea sute de întrebări de copil curios, dar prea mici pentru a fi siguri pe ei înșiși ca niște adulți responsabili? De ceea ce puteți fi siguri este că nu am un răspuns concret la această întrebare, dar măcar știu să încep cu subiectul, și anume adolescentul.
Adolescentul este partea aceea din procesul unei sculpturi în care știi că aproape ai terminat, că după ce mai finisezi urechea stîngă și netezești lutul cu puțină apă, pumnul acela de noroi de acum o săptămînă aproape a devenit capodopera de artă la care visai. Este momentul în care ești mai entuziasmat ca la început, cînd creația lua forme abstracte și nu știai din ce parte să o mai modelezi și, cu siguranță, încă nu te-ai plictisit de forma ei finală, la care nu ai ajuns. Adolescentul este gura de aer înainte de a sufla în lumînările de pe tort, este acel moment de dorință și speranță care se sfîrșește prea rapid și la care vrei să te întorci mereu, fie ca să-ți schimbi dorința, fie ca să o retrăiești. Eu încă inspir acel suflu și țin aerul în mine, cu abdomenul încordat, ca să nu se risipească în viața de adult. Aceasta este vocea din cap și mirosul lumînării stinse, însă știu că în realitate inspir inconștient, fără să expir, pentru a-mi regîndi iar și iar decizia. Dacă nu fac ceea ce trebuie? Dacă îmi doresc altceva? Dacă cei din jur mă cred nedemnă de lucruri mărețe? Și tot așa, punîndu-mi întrebări, realizez cum aerul inspirat, cel care îmi oferă oportunitatea de a exista, tot el, ușor-ușor, mă sufocă. Trăiesc într-o lume liberă, se spune. Dar uneori nu-mi găsesc libertatea nici măcar în propriul corp, fiindcă sînt legată de frici. E ironic, o persoană curajoasă, mereu entuziasmată să se arunce în noi provocări, acum ezită. Ezit să las aerul afară fiindcă nu știu care e dorința potrivită. Singura dorință pe care am avut-o vreodată și despre care nu am avut vreo îndoială este de a fi și de a face ceva măreț. Indiferent de ceea ce voi alege, vreau să conteze măcar pentru mine. Dar apoi îmi dau seama: la anul o să suflu iar în lumînare, nu? Și peste doi, și peste trei. De fiecare dată voi avea o altă dorință. Și atunci, de ce trebuie să aleg acum? De ce trebuie să trăiesc doar în clipa asta, ca și cum mîine nu există, cînd poate tocmai mîine e ziua în care mi-aș da seama cine sînt? Societatea zice „carpe diem”, dar în același timp mă împinge să decid în momentul acesta tot ce ține de viitor. Oamenii trăiesc pentru acum și aici, niciodată pentru mîine (sau cel puțin așa se dorește), și totuși voi vreți să pot acum, înainte să suflu în lumânare, să-mi gîndesc tot viitorul în tăcerea acestei secunde în care îmi țin ochii strîns închiși și abdomenul și mai încordat.
Respir. Poate că dilema mea nu e doar frica de a alege, ci dorința de a nu pierde nimic din ceea ce aș putea fi. Mi-e greu să aleg, poate tocmai pentru că găsesc plăcere în tot ceea ce fac și vreau să descopăr cît mai multe. Cînd eram mică, din an în an îmi schimbam meseria de vis și lumea se amuza atunci cînd auzea că vreau să le fac pe toate. Acum încă simt că vreau să experimentez din plin, doar că trebuie să aleg, iar lumea nu mai consideră simpatic faptul că vreau să fiu totul deodată. Poate că nu există o singură dorință, ci o mie de versiuni ale mele care se schimbă zilnic între ele. Mă fascinează ideea de a trăi mai multe vieți, dar nu pentru că vreau să scap de a mea, ci pentru că mi se pare nedrept ca o singură viață să fie suficientă pentru tot ce aș vrea să simt. Nu vreau să aleg între a fi un om care creează și unul care analizează, între artă și știință, între un viitor stabil și unul plăcut; aș vrea, doar dacă s-ar putea, să le încerc pe toate. Cei din jur mă ascultă cu seriozitate atunci cînd mă deschid în privința visurilor mele, dar mereu simt că, în sinea lor, rîd de mine și mă consideră copilăroasă, și nu îi judec deloc pentru asta, pentru că așa mă privesc și eu uneori. Poate că dilema mea adolescentină nu e „ce vreau să fiu”, ci cîte versiuni din mine pot trăi înainte ca timpul să mă prindă din urmă. Și de ce spun „dilema adolescentină”? Pentru că am ajuns la concluzia că fiecare individ își trăiește propria dilemă într-un moment al vieții, iar apoi trece la alta. Dilemele nu stau la coadă, nu se anunță și nu au o ierarhie. Ele apar, ne modelează și se consumă, iar apoi dispar. Totuși, dilema adolescentină își pune amprenta mai puternic asupra noastră, pentru simplul fapt că adolescenții simt la maximum, iar fiecare alegere pare a fi cea finală. Astăzi mă frămînt dacă aleg drumul potrivit, mîine mă voi amuza de cît de dramatică am fost în ziua precedentă, iar dilema zilei va fi dacă am lăsat prăjitorul în priză. Dar, astăzi, dilema mea cea mai mare gravitează în jurul scopului pe care trebuie să mi-l fixez. Oamenii de știință și intelectualii au avut mai multe presupuneri legate de menirea noastră pe Pămînt, dar aceste presupuneri nu pot coincide cu scopurile noastre personale, întrucît eu, tu și persoana de lîngă noi sîntem trei puncte diferite în același plan, iar fiecare punct are o identitate diferită de cea generică a „omului”. Așa că noi ne stabilim scopuri mai mici sau mai mari, pe care ni le setăm să le îndeplinim, și facem acest lucru pentru a avea un scop zilnic și o împlinire.
Pentru mine, scopul este destul de incert, dar știu că, în orice domeniu voi profesa și oriunde voi fi, voi încerca să mă autodepășesc, cu dorința de a afla, poate, abia cînd ajung sus, de ce am ajuns acolo și încotro mă îndrept. Totuși, pentru a ajunge sus, trebuie să iau micile decizii inevitabile care ne poartă și ne schimbă viața ca un macaz de tren. Poate părea înfricoșător, dar este și liniștitor să știi că suma acestor decizii rezumă atît dilema cea mare, cît și scopul. Poate că dilemele nu sînt dușmanii noștri, ci o formă de a evolua, de a învăța să ne ascultăm mai bine. Într-un fel, fiecare ezitare spune ceva despre noi, despre felul în care sîntem, despre cum iubim, despre ce ne sperie sau despre ce nu vrem să pierdem. Iar dacă aș ști sigur ce vreau, poate că n-aș mai avea nici curiozitatea care mă împinge să descopăr lumea și pe mine însămi.
Știți din ce sînt făcute sculpturile? Din lut. Iar lutul e, de fapt, o amestecătură de pietriș, nisip, apă și praf care s-au unit în timp. Nimic perfect. Nimic stabil. Dar tocmai din amestecul acesta haotic se naște ceva ce poate fi modelat, înainte de a se întări și a căpăta o formă finală. Eu sînt în faza de finisaj, am trecut de etapa de modelare și încă nu am devenit capodopera finală. Sînt adolescenta care încă se netezește și primește fiecare dilemă ca fiind prima și ultima, pe parcurs deciziile devenind mai ușor de luat. Dilema mea pare că va defini cum va rămîne împietrită sculptura mea, dar e bine de știut că, indiferent de situație, o pot uda și reșlefui.
