Pramatia

A fost observată de mai mulți comentatori legătura etimologică dintre cuvîntul cu sens depreciativ pramatie și o familie lexicală modernă, cuprinzînd termeni folosiți în sfera filosofiei, a politologiei, a lingvisticii: pragmatic, pragmatică, pragmatism, pragmatist. Atît insulta colocvială, cît și termenii de specialitate moderni își au originea în greacă, pentru că se leagă de substantivul prágma, cu sensurile foarte generale „faptă, act, lucru, materie, afacere”. Cum definiția cuvîntului pragmatic cuprinde trăsătura „care ia în considerație eficacitatea, utilitatea practică” (DEX), iar pramatia este definită ca „persoană fără caracter, cu purtări rele, imorală; escroc, canalie, pușlama, stricat, destrăbălat” (DEX), din asocierea cuvintelor pot apărea multe speculații și generalizări ingenioase, văzîndu-se în schimbarea de sens o dovadă că activitatea practică ar fi fost privită cu neîncredere de români sau că schimbul de mărfuri ar fi fost asociat cu înșelăciunea și imoralitatea.

De fapt, evoluția semantică a cuvîntului pramatie – împrumutat în română direct din greacă, discutat de Ladislas Gáldi în cartea sa fundamentală din 1939 despre influența neogreacă asupra limbii române (Les mots d’origine néo-grecque en Roumain à l’époque des phanariotes) – pare să fi fost mai firească și mai puțin spectaculoasă. Substantivul feminin pramátia are în limba greacă de azi înțelesul principal „marfă”. Dicționarele mai vechi – de la H. Tiktin la I.-A. Candrea și la A. Scriban – indicau sensul primar al substantivului pramatie prin sinonimia cu „soi”, „specie”, „tip” – noțiuni aflate în evidentă legătură cu „marfă”. Contextele mai vechi în care apare cuvîntul (în secolul al XIX-lea) sugerează că inițial pramatie – care avea și variantele pragmatie sau prăgmatie – nu era o insultă, ci un cuvînt cu sens general, folosit într-o construcție ironică: ce (sau așa) pramatie de..., adică „ce (sau așa) soi de...” (ca în fr. espèce de...). În limbajul curent, etichetarea unei persoane, încadrarea sa într-o anumită categorie are adesea valoare depreciativă și conflictuală, ca strategie de anulare a individualității. În mod ironic, vorbitorii subliniau ce soi, specie sau marfă de om este o anumită persoană: „să mă scap d-aşa pramatie de copil” (Familia, 1892); „nu ştii ce va să zică această pragmatie de fiinţă” (Adevărul, 1897); „nu-mi spune ce fel de prăgmatie de om sînt” (Adevărul, 1897). Cuvîntul nu era folosit doar pentru persoane: „Boierescu, văzînd ce pragmatie de partid avea, a preferat să-l distrugă” (Neamul românesc, 1908).

Cuvîntul pramatie s-a desprins din construcția de tipul soi de..., preluîndu-i valoarea peiorativă și începînd să apară în alte contexte, în care sensul metaforic și ironic „marfă” era încă posibil: „O cunosc eu ce fel de pragmatie mi-e dumneaei!” (Adevărul, 1903); „cam ce fel de pragmatie era el, ca flăcău” (Dimineața, 1911). Pasul următor a fost folosirea independentă a cuvîntului, ca insultă căreia i s-au asociat anumite trăsături de negativitate, semnificația implicită devenind parte a sensului lexical: „o pramatie ca tine” (Veselia, 1929), „mizerabila pramatie” (Adevărul literar și artistic, 1937) etc.

Caragiale folosea cuvîntul pramatie atît în construcția pramatie de... – „nu trebuie să știu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?” („Calul dracului“); „Zice că mi-e naș!... n-aş mai avea parte de așa pramatie de naş!...” (O noapte furtunoasă, versiunea publicată în Convorbiri literare, 1879; pasaj omis ulterior) –, cît și desprins din construcție, cu încorporarea semnificației depreciative: „ai văzut și dumneatale acușica ce pramatie e dumneaei?” („Justiție“); „Apoi ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa ce pramatie, ce catifea?” („Art. 214“); „dacă știai cu ce pramatie ai de-a face” (D’ale carnavalului, versiunea din Convorbiri literare, 1885, pasaj omis ulterior).

La Cantemir, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, apărea izolat cuvîntul pragmatie, grecism  livresc cu sensul „lucrare”, glosat ca atare chiar de autor: „într-acesta chip și noi firi-am lăsat pragmatia (lucrarea) aceasta supt mai lungă tăcere”. Familia lexicală a adjectivului pragmatic este alcătuită prin împrumut modern din franceză. Adjectivul însuși are și atestări mai vechi, datorită cărora i se indică în dicționarul-tezaur (Dicționarul limbii române, DLR) o etimologie multiplă: din greacă, germană și franceză. Din păcate, dicționarul academic (DLR, fascicula apărută în 1980) nu înregistra încă substantivul pragmatică, denumirea unei ramuri importante a științelor limbajului.        

Revenind la pramatie, e interesant că termenul marfă, care în limbajul colocvial-argotic contemporan a căpătat sensuri pozitive, chiar superlative, a avut în limba secolului al XIX-lea un echivalent care s-a asociat definitiv cu anumite trăsături semantice negative.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).