În primăvara lui 1986 locuiam undeva la parter, aproape de Piața Romană, și aveam o pisică. Faptul că stăteam la parter îi făcea posibilă o viață liberă, cu hălăduiri zilnice prin zonă. Cred că pe atunci o aveam pe pisica numită, cu multă imaginație, Pisa. Care era tărcată clasică, gri cu dungi negre, de talie medie. Cu niște ochi verzi ce mi se păreau fermecători. Pe scurt, era o pisică maidaneză obișnuită, pe care o adoptaserăm. Dar pentru noi nu era deloc obișnuită, ci, bineînțeles, extraordinară. Ni se părea că e cît se poate de inteligentă, că înțelege tot.
În zilele standard de primăvară, Pisa își devora stavrizii fierți (nu exista pe atunci mîncare pentru pisici) și pleca să-și facă rondurile prin cartier. Geamul de la camera mamei mele stătea mereu deschis, în așa fel încît Pisa putea veni și pleca de cîte ori avea chef. Geamul avea gratii, nu era un pericol pentru ceilalți locuitori ai casei. (Fusese și o vreme cînd nu avusese și cînd, dacă ne uitam cheile, ne puteam sui pe geam, ceea ce s-a și întîmplat de vreo două ori.) În aprilie 1986, mai spre sfîrșitul lunii, într-o frumoasă dimineață, mama a dat buzna în casă panicată și ne-a informat, pe tatăl meu vitreg și pe mine, despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Autoritățile spuseseră cîte ceva, nu mai știu exact ce, dar pe lîngă versiunea oficială intraseră în vigoare diversele surse underground, așa cum se întîmpla de cele mai multe ori pe vremea aceea. Toate acele surse, toți specialiștii pe care-i cunoșteam erau de acord în privința asta: situația era scăpată de sub control. Nivelul de radiații depășea cu mult limita admisă, era cu adevărat grav ce se întîmpla. Nu eram departe de Ucraina, norul radioactiv ajunsese și la noi, și nu ne puteam comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Chiar dacă pe atunci eram inconștienți, foarte aproape de noi se petrecuse cel mai grav accident din istoria energiei nucleare, unul dintre cele mai mari dezastre produse de om.
Pentru noi, acel sfîrșit de aprilie nu reprezenta decît alte zile frumoase în care puteam zburda liber pînă la Paști, care cădea tot în perioada aceea. Noroc cu mama, nedezmințit avangardistă și vigilentă, căreia nu-i scăpa nimic. Ea nu doar că ne-a informat, ci, într-un mod rapid și eficient, a și instituit primele măsuri de protecție, în regim de urgență. L-a trimis pe tatăl meu vitreg să cumpere o soluție cu iod de la farmacie. Nu mai țin minte exact ce era și cum se numea. Dar îmi amintesc perfect cum mama ne-a pus pe toți să luăm cîte o lingură din soluția respectivă. Nu-i voi uita gustul pînă-n ziua de azi, era unul pregnant care ne-a ars pe stomac. Arsura, din fericire, nu a ținut mult. Am scăpat cu viață și fără gastrită ori ulcer, se pare. Cred, pînă-n ziua de azi, că acea măsură extremă ne-a făcut bine. Ea a fost, însă, doar începutul unei perioade de restricții, ca să nu-i spun de coșmar. Afară puteam ieși doar cu pantofi cu talpă groasă, cu un balonzaid peste haine și o basma pe cap. Cînd ne întorceam acasă, ne ștergeam bine și ne lăsam pantofii la intrare, hainele de stradă în hol și abia apoi intram în sufragerie. Pînă și Pisa era ștearsă pe lăbuțe de cîte ori se întorcea din peregrinările ei. Era foarte enervată de acest ritual, căruia i se supunea à contre cœur.
Acum, cînd se împlinesc, în curînd, 40 de ani de la dezastrul nuclear de la Cernobîl, ne permitem să glumim legat de aceste măsuri extreme. Dar, de fapt, nu e nimic de glumă. Nimic de luat în ușor. Au murit nenumărați oameni acolo și în zonă și au fost nenumărate cancere tiroidiene, în special la copii. În România, majoritatea oamenilor nu și-au luat nici un fel de măsuri. Da, cred că li s-a administrat iod copiilor în școli. Dar am prieteni care făceau armata în perioada de atunci și care au fost scoși la marșuri îndelungate. Sper să nu mai trecem niciodată prin așa ceva. Sper ca omenirea să fi învățat ceva din tragedia de la Cernobîl. Să aleagă alte căi, mai prietenoase, de producere a energiei și să se ferească, pe cît poate, de regimuri autoritare care ascund adevărul.
