Privit retrospectiv, fiecare an literar păstrează, în principiu, cîteva subcategorii în care sînt dispuse cărţile de studii sau de reflecţii privind literatura, în funcţie de specificitatea acestora. În primul rînd, sintezele de critică şi de istorie literară, destul de rare, ce-i drept, tocmai pentru că sînt articulate pe o documentare asiduă şi în urma unei munci întinse pe mai mulţi ani. La fel de rare, dacă nu şi mai cenuşărese, sînt cercetările de estetică & teorie literară. Vin apoi monografismul & metacritica, probabil cu publicul cel mai puţin numeros, cel mai nişat, eseistica de critică literară propriu-zisă şi, în sfîrşit, cărţile reunind texte de critică de întîmpinare & publicistică literară, de regulă, un segment mai puţin valoros faţă de celelalte, pentru că înglobează adesea, ca o formă indigestă de tutti frutti, contribuţii inegale ori lipsite de o privire mai cuprinzătoare. Avem în vedere, fireşte, rolul criticii ca producere a unor forme de interpretare şi ca discurs care se construieşte structurat şi argumentat, înainte de a miza pe sclipirile eseistice.
Din categoria sintezelor admirabil documentate face parte Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă: 1948-1953 (Editura Vremea) de Cristian Iscrulescu, cu un evident statut de pionierat în domeniu. Obstacolele unei astfel de abordări, care să investigheze modul în care metoda de creaţie a realismului socialist a formatat la nivel profund genul acesta de literatură, nu erau puţine. Mai ales în privinţa materialului (de) stabilit, „anii epocii staliniste păreau o pată albă, o zonă marcată cu incitantul hic sunt leones pe harta literaturii române”, notează autorul. Este vorba, aşadar, de materiale pe care „nici bibliotecile nu prea le au în depozite” sau de scriitori „adesea neconsemnaţi de istorii literare şi dicţionare”. Cu un simţ ludic de necontestat, care îi şi conferă nota specifică a temperamentului său critic, autorul acuza, la debutul acestei investigaţii, lipsa unui „miraculos Cimitir al Cărţilor Uitate, ca în romanele lui Carlos Ruiz Zafón”.
Debutînd într-un registru spectacular de cea mai bună calitate, cartea include un soi de didascalii externe, în care sînt numiţi, pe lîngă scriitorii discutaţi, şi alţi protagonişti („dramatis personae”) ai acestei „piese” de istorie literară, fatalmente recurenţi, între care: „lideri supremi, dictatori”, „ideologi” & „responsabili culturali”, „critici literari”, „teoreticieni, psihologi sau pedagogi”, „editori”, „ilustratori”, precum şi liste de personaje, încadrabile astfel: „copii sărmani”, „preşcolari, copii de grădiniţă”, pionieri şi şcolari”, „instructori de pionieri”, „chiaburi şi sabotori”, „viteji, feţi frumoşi şi partenerele lor”, „balauri, zmei, exploatatori” etc.
După ce găseşte în arhivele CNSAS un catalog al apariţiilor de la defuncta Editură a Tineretului, conexînd uneori informaţiile inclusiv prin apel la mari biblioteci din străinătate sau la mai recentele arhive digitale, Iscrulescu, care deţine şi un doctorat în lingvistică la University of Southern California din Los Angeles, se documentează privind epoca sau despre provocările de ordin metodologic (v. studiile semnate de Ana Enescu, Ana Selejan, Ion Istrate, Liliana Corobca, Eugen Negrici, Alexandru Piru, Cristian Vasile, Elis Pleşa, Vladimir Tismăneanu, jurnalul lui Emil Dorian sau al lui Eugen Barbu etc.). Cartea sa este, fără îndoială, revelaţia anului, pe acest segment.
În sfera eseisticii se remarcă Pe urmele lui Ulise (Editura Cartea Românească) de Alexandra Ciocârlie, clasicistă şi comparatistă la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, reconstituind din frînturi (post)moderne chipurile unei capodopere antice. Este vorba despre reinterpretări literare ale Odiseei lui Homer, concepute după al Doilea Război Mondial. Materialul extrem de bogat este organizat pe cîteva secţiuni tematice: rescrierile epopeii din unghiul unor autoare cu preocupări feministe (Margaret Atwood, Madeline Miller, Natalie Haynes, Marilu Oliva), din perspectiva unor prozatori sau prozatoare din Est care asociază neputinţa regăsirii ţării de origine cu trauma exilului (Sándor Márai, Milan Kundera, Gabriela Adameşteanu), a scriitorilor care îl creditează pe Ulise ca un plăsmuitor de poveşti pe baza unor experienţe imaginare, pornind de la naraţiunea-mamă, de la hipotext (Luigi Malerba, Mario Vargas Llosa, Simone Bertière) ori a celor care îi diseminează personalitatea şi îi exhibă calităţi sau defecte hotărîtoare (Jirí Marek, Bernhard Schlink, Daniel Mendelsohn). Stilul critic este unul sobru şi exact, valorificînd deopotrivă biografist şi hermeneutic partiturile textuale, dar fără a pierde vreo secundă din vedere obiectivele asumate ale cercetării, ceea ce se vede cu asupra de măsură în eseul dedicat romanului Întîlnirea al Gabrielei Adameşteanu. Tot în sfera eseisticii universitare, o contribuţie excelentă de geocritică îi aparţine Alinei Bako (Cartografii ficţionale: perspective asupra prozei româneşti, Casa Cărţii de Ştiinţă); după cum, în materie de teorie literară, se remarcă debutul unui nume deja consacrat, de fapt: Alex Ciorogar (Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale, Presa Universitară Clujeană), la fel cum în secţiunea de monografie avem studiul Iulianei Miu, Mircea Nedelciu: un personaj principal (Editura Muzeul Literaturii Române). Nu le discutăm aici, din raţiuni de spaţiu, dar voi reveni asupra lor.
Monografişti & monografiste
Girat de Ion Bogdan Lefter, studiul monografic al Elenei Manole, „Biografemele” lui Livius Ciocârlie (Editura Muzeul Literaturii Române) încearcă să explice de ce îl citim în continuare cu interes pe autorul Clopotului scufundat, avansînd cîteva dintre specificităţile stilistice ale fragmentarismului său: un anumit decupaj al „vidului”, funcţional deopotrivă la nivel micro/macro, care impulsionează cioranian subiectul, împingîndu-l înspre notaţie, înspre valorificarea unei alternative credibile la „haosul steril”, dar şi tensiunile dintre „nota veselă” a jurnalelor sale, în ciuda renumelui „negativist” al autorului (v. contrarierea afişată în interviul luat de monografistă: „La noi nu are priză bună umorul”) şi o anumită poză a „oboselii existenţiale”, un diletantism jucat, înşelător. Pe lîngă interesul pentru studiul arhivelor CNSAS, încă un semn bun: autoarea studiului întrezăreşte şi alte proiecte pentru viitor, cum ar fi oportunitatea (imperativul?) unei sistematizări a publicisticii lui Ciocârlie.
O monografie mult aşteptată, construită totodată cu un plus de distanţă metodologică şi de „răceală” procedurală, este Eugen Negrici, critic şi istoric literar (Editura Limes) de Adriana Chioaru. Oocupîndu-se cu precădere de opera, şi mai puţin de biografia ilustrului şi „ex-centricului” reprezentant al şcolii bucureştene de filologie, autoarea pare să sufere de modestie excesivă, altfel nu ne putem explica de ce nu aflăm mai nimic din cuprinsul cărţii despre biografia sau preocupările literare şi/sau academice ale Adrianei Chioaru. Cu atît mai mult cu cît deducem că este vorba despre un debut. Unul remarcabil, mă grăbesc să adaug, inclusiv datorită subiectului extrem de ofertant şi de spectaculos (cel puţin pentru studiile literare), şi anume subversivitatea profundă a textelor lui Eugen Negrici. Pe bună dreptate, autoarea remarcă experimentalismul metodologic şi trînta cu „inerţia interpretativă”, mergînd mai departe pe culoarul excelent deschis de Alex Goldiş, care citea, în esenţă, discursul autorului Iluziilor literaturii române ca o extinsă „retorică a contradicţiei”. Apreciabil, pe lîngă structurarea extrem de clară şi de transparentă a cercetării (aducîndu-mi întrucîtva aminte de stilul critic al lui Gheorghe Perian), este şi un anumit scepticism de ordin critic, de bună calitate. Îl subliniez, fără a rezona însă cu unele dintre tezele critice avansate aici. Lucrînd cu „armele istoricului literar”, este totuşi hazardat să credem că Literatura română sub comunism nu ar fi, între altele, şi o „istorie literară”. Lucrurile merită a fi mereu recontextualizate, există istorii şi istorii, iar unele dintre distincţiile propuse de Călinescu sau Manolescu sînt astăzi, la rîndul lor, subiective şi/sau amendabile.
Aceeaşi muncă de pionierat iese în evidenţă şi în debutul Roxanei Cotruş, George Bălăiţă: scribul şi valenţele glumei tragice (Casa Cărţii de Ştiinţă). La nivel stilistic, nota distinctivă a contribuţiei sale este dată de eleganţa limbajului critic şi de procesul de echilibrare continuă a perspectivelor, de la biografism la psihocritică, de la critică arhetipală la close-reading. Respectivul balans se observă inclusiv în tratarea nuanţată a componentei biografice în raport cu opera, în teza că experienţa personală şi evoluţia literară a subiectului „sînt inseparabile pe alocuri” (subl. mea). Întrepătrunderile demonic-angelic, mitul renaşterii şi cel al solarităţii, simbolistica biblică şi cea a pervertirii spaţiului originar ori mitul falsului profet sînt piste interpretative tratate cu atenţie, contextualizate şi ancorate în teza – convingător susţinută – a apropierii lui Bălăiţă (mult) mai degrabă de realismul magic decît de cadrele şi procedeele neorealismului. O contribuţie capabilă, prin urmare, să revitalizeze interesul pentru acest autor, cu atît mai mult cu cît investigaţia atinge toate cele trei faţete principale ale scrisului acestuia: romancierul, autorul de proză scurtă şi publicistul.
Pentru a scrie Ultimul avangardist: misterele lui Ionathan X. Uranus, „serafim şi boxeur” (Editura Polirom), Marcel Tolcea conexează informaţii din direcţii, uneori, extrem de diferite. Monografismul la care recurge aici seamănă mai degrabă cu jurnalismul de investigaţie. Ceea ce, fireşte, nu îl face mai puţin interesant sau mai puţin valoros. Nu ne dăm seama însă, uneori, care este poziţionarea concretă a comentatorului. A lăsa concluziile unui (sub)capitol pe seama unor citate nu e cel mai potrivit mod de abordare critică. O explicaţie provine şi din faptul că, spre deosebire de autoarele monografiilor de mai sus, Tolcea (n. 1956) a avut o relaţie aparte, o corespondenţă bogată şi o istorie comună cu „părintele Mihail”, supus acum lentilei monografice. Totuşi, analiza este una de bună-credinţă şi nelipsită de obiectivitate. Autorul intenţionează să deconstruiască prejudecăţi şi locuri comune, şi ştie cum să facă asta. Interesante, în mod special, mi se par şi paralelele efectuate, de-a lungul cercetării, cu convertirea şi cu parcursul unuia dintre amicii destul de exigenţi ai lui Avramescu, şi anume N. Steinhardt, respectiv tangenţele şi „asimetriile” (cum bine se exprimă autorul) dintre cei doi.
În concluzie, un an mai slab (mai cu seamă cantitativ) pentru studiile literare, în comparaţie cu titlurile de proză sau de poezie. Fireşte, fără ca acest lucru să le poată fi imputat autorilor mai sus discutaţi.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.
