A șaptea ediție a Open Air Blues Festival Brezoi s-a desfășurat între 22-27 iulie a.c.. Mai multe detalii la www.brezoiblues.ro/ro.
Ar fi trebuit să particip la cel de pe acum deja celebrul festival de la Brezoi încă din prima zi, chiar dacă întîrzierea tradițională a avionului Lufthansa de la München m-a făcut să ajung acasă marți la aproape 2,30 dimineața, în chiar ziua începerii festivalului.
Miercuri dimineață însă avea loc incinerarea lui Alex Revenco, cunoscutul ziarist de rock, și nu puteam lipsi de la trista ceremonie. Pe Alex Revenco l-am cunoscut la începutul anilor ’80 și pe atunci ne vedeam aproape săptămînal, adesea în apartamentul său din strada Mîntuleasa, pînă în 1990 cînd am părăsit România, păstrînd însă legătura. Mulți l-au cunoscut ca gazetar de rock și susținător al trupelor românești, pentru mine însă Alex a fost una din persoanele care m-au ajutat să trec peste griul vieții din Bucureștiul anilor ’80, un prieten sincer și neinteresat. A fost un moment foarte trist, singura consolare fiind că a fost incinerat într-un tricou cu logo-ul trupei Rolling Stones și pe muzica acelorași pe care i-a iubit fără rezerve și cu un constant entuziasm tineresc.
Am ajuns deci la Brezoi abia miercuri, ratînd show-urile primei zile, dar începînd cu primul concert, acustic, pe Forest Stage cu Stef Paglia și Tom Eylenbosch. S-a spus că anul acesta au lipsit numele mari, o afirmație neadevărată, de vreme ce în două seri capetele de afiș au fost Keb’Mo’ și Fantastic Negrito, cîștigători de cinci, respectiv trei premii Grammy, ori The Animals, cît se poate de celebri pentru hitul lor „House of the Rising Sun”.
Au fost și triouri de heavy blues ca Crow Black Chicken ori de blues-rock cu rădăcini în muzica lui Rory Gallagher ca Zac Schulze Gang (de departe cea mai energică prezență scenică a festivalului), trupe conduse de chitariste de excepție ca Sue Foley, cu al său Texas shuffle, Joanna Shaw Taylor, exponenta unui blues-rock cu influențe de la Albert Collins, Tora Daa (Tora Dahle Aagård), norvegiana care navighează între pop și rock cu solo-uri explozive, ori Erja Lyytinen, adesea numită „regina slide-ului”.
Au fost și headliner-i ca Kenny Neal și Fantastic Negrito, care în ciuda diferențelor de stil (Louisiana swamp cu multe pasaje de muzicuță față de stilul hibrid blues-funk-soul-hip-hop cu accente de critică socială) au avut în comun o secție ritmică extraordinară care a făcut ca publicul să danseze în extaz.
The Animals au fost o mare surpriză și cine se aștepta să vadă o trupă de moșuleți cîntînd lipsiți de entuziasm vechile hituri a avut surpriza unui show plin de forță din care am remarcat, alături de faimoasele „House of the Rising Sun”, „We Gotta Get Out of This Place”, „Don’t Let Me Be Misunderstood”, și o versiune explozivă a hitului lor „Inside Looking Out”.
Keb’Mo’ a încîntat publicul cu o seară magică de blues acustic cu piese ca „The Worst Is Yet to Come”. Anthony Gomes, cu amestecul său de blues și hard-rock, a oferit piese în principal de pe albumul său de anul acesta Praise the Loud și a dovedit încă o dată că este un entertainer de clasă. Iar oricare dintre celelalte trupe văzute, fie John Nemeth, Altered Five Blues Band, Stef Paglia, John Montana, Connor Selby ori clujenii de la Green Onions Project, ar fi putut fi fără nici un dubiu headliners.
La lumina telefoanelor
Cel mai spectaculos, neobișnuit și rar întîlnit eveniment a fost însă concertul lui D.K. Harrell (D.K. vine de la D’Kieran) din ultima zi. E unul din acele concerte care, credeam greșit, se întîmplă o dată în viață, cred că atît pentru muzicieni, cît și pentru public, și care transcend simpla experiență a unui eveniment scenic.
În afara cortului, ploaia torențială rămăsese suficient de puternică pentru a nu permite mutarea concertelor înapoi pe scena principală și D.K. Harrell și compania și-au început setul cu piese de pe albumul său The Right Man. Blues cu doi suflători și pian/orgă conduse de chitara roșie Gibson 355 hollow-body, aceeași ca a lui B.B. King, idolul său muzical. Deodată însă, chiar la a doua piesă, muzica s-a oprit și sala s-a cufundat în întuneric. Era o pană de curent care lovise întregul sat, însă confuzia nu a durat nici două minute. Muzicienii s-au strîns în colțul din stînga scenei și imediat D.K. a început să cînte fără microfon, acompaniat de bateristul Ruffin Jackson, de Russ Bryant la saxofon și John Dupre la trompetă, basistul Andrew Moss bătînd din palme și organistul Orlando Henry ținînd și el ritmul bătînd cu două bețe de baterie într-o cutie.
E greu de descris entuziasmul publicului la vederea lui D.K. continuînd și mai energic și mai motivat decît la setul electric, doar la lumina telefoanelor mobile, dansînd dintr-o parte în alta a scenei și ținînd el însuși în mînă un telefon mobil cu lanterna aprinsă.
Au urmat piese ca „When the Saints Come Marching In”, asociată cu jazzul spiritual tradițional din New Orleans și la care m-am simțit ca într-o biserică afro-americană în care se cînta gospel, ori „Every Day I Have the Blues”, care chiar dacă este a lui Memphis Slim a devenit cunoscută datorită lui B.B. King. Nu e puțin lucru să cînți trei sferturi de oră fără microfon și să domini sala care cînta și ea împreună cu tine într-o atmosferă plină de umezeală și sudoare, însă D.K. a făcut-o cu o bucurie de a cînta incredibilă. Din cînd în cînd, saxofonistul și trompetistul i-au acordat un pic de răgaz pentru a-și recăpăta suflul, alergînd dintr-o parte în alta a scenei și întretăind ritmuri peste beat-ul constant al tobelor.
Cred că muzicienii puteau să se prevaleze de litera contractului care foarte probabil specifica condițiile de cîntat (scenă mare și nu cort, curent electric) și să aștepte revenirea curentului, însă ca adevărați profesioniști au ales să satisfacă publicul în orice condiții, livrînd un concert neelectrificat, dar foarte electrizant, și totul cu o voie bună cît se poate de evidentă.
Scrisesem deja aceste rînduri cînd am primit de la Andrew Moss, basistul grupului, următorul clip audio, pe care l-am transcris, și în care D.K. Harrell împărtășește ceea ce a stat la baza hotărîrii de a cînta fără electricitate: „Ei bine, ceea ce m-a încurajat pe mine și pe trupa mea să continuăm să cîntăm a fost că același lucru mi se întîmplase în 2022 cînd eram în Caxias do Sul, Brazilia, pentru un festival unde generatoarele s-au defectat pe terenul festivalului. Și bateristul, Clark Carbola, a decis să continue să cînte. Și am cîntat melodii cu voce tare și oamenii și-au scos telefoanele. Așa că atunci cînd am observat că bateristul meu a continuat să cînte, m-a dus cu gîndul înapoi la acel moment. Desigur, a fost un moment frumos. A fost foarte magic. A fost foarte emoționant. Și m-a făcut să mă simt ca într-o biserică neagră din Sudul Statelor Unite, unde acum 100 de ani, sau chiar acum 80 de ani sau 70 de ani, mulți nu aveau electricitate. Pur și simplu mergeau la biserică duminica, și cîntecul se amplifica, și băteau din palme, și e posibil să fi avut un pian care era deteriorat sau dezacordat. Și pur și simplu lăsau spiritul să se manifeste. Și cred că ceea ce s-a întîmplat în Brezoi a fost o zi în care spiritul avea nevoie să se manifeste. Și a fost nevoie ca orașul să rămînă fără curent pentru ca noi să răspîndim puțină bucurie și spiritualitate în Brezoi. A fost un moment foarte special”.
A urmat Orianthi, foarte tehnică și plăcută ochiului, cu multe solo-uri, însă nu am înțeles de ce, avînd suficient material propriu (cinci albume de studio), a ales să cînte și cover-uri ca „All Right Now” (Free) ori „Voodoo Chile” (Hendrix).
Festivalul s-a încheiat cu prestația de excepție a lui Rareș Totu, ajuns la 60 de ani, care ar fi meritat cu prisosință să cînte pe scena mare. Prezența a două clape (Andrada Crețu – pian, Cosmin Farcaș – orgă și voce) și a percuționistului Cristi Dimitriu, alături de Alin Neagoe la bas și Adi Tetrade la tobe, a făcut ca sound-ul trupei să fie rotund și plin. În plus, ca mare admirator al Allman Brothers Band, Rareș a cîntat și două piese din repertoriul acestora, „Jessica” și „Gamblers’ Roll”, la prima fiind ajutat de chitaristul Alex Gavril.
Vocile care s-au succedat pe scenă au fost de excepție: Aminda, Irina Popa și Dean Bowman și mi-aș dori ca programul respectiv să fie văzut de cît mai multă lume.
Organizarea mi s-a părut excelentă, fără cozi la bere și cozi minime la mîncare, programul a fost respectat la minut – cu excepția ultimei zile în care furtuna dezlănțuită i-a forțat pe organizatori să mute ultimele concerte în cort, ceea ce pentru mine, personal, a constituit un lucru pozitiv, apropierea de muzicieni creînd o atmosferă mult mai intimă. Mă voi întoarce sigur la anul.
Corneliu Cazacu este fotograf.
Foto 1: Fantastic Negrito
Foto 2: Orianthi
Foto 3: DK Harrell
