Alessandro Testa este în prezent profesor asociat la Facultatea de Științe Sociale a Universității Caroline din Praga. Anterior, a fost bursier postdoctoral Lise Meitner, lector asociat la Universitatea din Viena, Austria și profesor invitat la Universitatea Berkeley, California. Interesele sale de cercetare acoperă o varietate de teme legate de religie, antropologie istorică și culturală a societăților europene. Prof. Testa a studiat istorie, etnologie și istoria religiilor la universitățile din Florența, Roma, Paris și Messina. La invitația Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, Alessandro Testa și-a lansat de curînd la Cluj cel mai recent volum: Ritualising Cultural Heritage and Re-Enchanting Rituals in Europe.
Cum v-ați dezvoltat interesul academic pentru ritualuri?
Am studiat istoria religiilor și sînt, de asemenea, un expert al marelui și foarte cunoscutului dumneavoastră savant Mircea Eliade. Am publicat destul de multe lucrări despre el, iar ulterior am studiat și antropologia, mai precis antropologia socială. În istoria religiilor și în antropologia socială există o serie de teme comune, iar una dintre ele este viața rituală, ritualitatea și ritualurile, precum și interpretarea acestora.
Cînd am trecut de la o disciplină la alta sau, mai degrabă, cînd am început să le combin pe cele două, așa cum fac acum, mi-am dat seama că ritualurile reprezintă nu doar un subiect foarte important și extrem de interesant, ci și un punct de pătrundere foarte util în societăți, atît din trecut, cît și din prezent. Astfel, studierea vieții rituale a unei societăți din trecut, cum ar fi, să zicem, romanii sau alte populații, națiuni și culturi care au trăit aici în Europa, ne poate ajuta să înțelegem viața lor simbolică, relația dintre putere și structurile sociale și, de asemenea, modul în care oamenii își trăiau viața de zi cu zi, deoarece ritualul este foarte adesea ceva care nu este obișnuit. Iar prin reflecție, analizînd ceea ce nu este obișnuit, aflăm foarte multe și despre ceea ce este, de fapt, obișnuit.
Apoi, cînd am trecut la subiecte mai contemporane, am început să lucrez asupra ritualității în Europa contemporană, în special în Catalonia, Republica Cehă și Italia, care sînt țările mele de specializare. De exemplu, în ultimii aproximativ zece ani – de fapt, doisprezece ani –, am dezvoltat un interes specific pentru transformările religioase și rituale din perioada postcomunistă. Adică modul în care ritualurile și viața rituală reflectă schimbările care au avut loc în aceste țări, inclusiv în România, în timpul tranziției de la comunism și în prezent.
Cînd vorbim despre ritualuri, primul lucru care ne vine în minte este ritualul religios. Dar nu este vorba doar despre religie, nu-i așa?
Există această conexiune automată sau această „asemănare de familie” între orice practică religioasă și ritual. Dar, așa cum ați menționat, ritualul nu este neapărat religios. În societățile noastre, care sînt foarte secularizate, ritualurile nu sînt întotdeauna religioase – sau, mai degrabă, de cele mai multe ori nu sînt –, ci pot fi seculare, civice, politice sau personale, de familie. Ritualul poate exista în orice sferă a vieții. Eu lucrez în principal asupra ritualurilor colective.
Dați-ne un exemplu.
Sărbătorile naționale implică foarte adesea aspecte rituale, comemorările sau paradele. Apoi cultura carnavalului, ritualurile carnavalești. Foarte adesea, chiar și pentru necredincioși, ritualurile religioase capătă o anumită importanță, chiar dacă sînt lipsite de semnificația lor spirituală. De exemplu, Crăciunul. Majoritatea oamenilor respectă o anumită ritualitate sau anumite elemente rituale, precum schimbul de cadouri sau împodobirea bradului de Crăciun. Acestea sînt ritualuri în toate sensurile cuvîntului. Ele erau asociate cu religia, iar acum nu mai sînt. Așadar, există și această altă transformare: ritualuri care erau odinioară religioase și care nu mai sînt religioase. Și mai există și alți cercetători care aplică o definiție foarte largă a ritualului și includ în aceasta, de exemplu, sportul. În fiecare duminică are loc un meci sau proteste politice, manifestații, paradele Pride. Tot ceea ce ține de formalizarea și repetarea anumitor tipare într-un anumit cadru calendaristic sau într-o anumită structură temporală. Ritualul și tradiția sînt foarte des asociate, deoarece au un scop similar.
Impresia mea este că lumea noastră contemporană este, nu știu, sătulă de ritualuri. Există oare o tendință deconstructivă a oamenilor din zilele noastre?
A existat un val de cercetători, în cadrul curentului postmodern, care au analizat acest proces accelerat de secularizare ca pe un semn al faptului că oamenii își pierd interesul sau atașamentul față de viața rituală. Dar acest lucru a fost infirmat. Ceea ce am observat în ultimii douăzeci de ani, în tot Occidentul, în toată Europa, inclusiv în Europa postcomunistă, este o uriașă renaștere a ritualurilor. Iar acesta este, de fapt, exact domeniul meu de expertiză: revitalizarea. De exemplu, atunci cînd anumite tradiții, festivaluri, ritualuri sau evenimente calendaristice sînt transformate, în mod oficial, în patrimoniu cultural. De pildă, UNESCO, după cum știți, are și această categorie a patrimoniului imaterial. Dacă parcurgeți lista UNESCO – care se numește Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității – veți observa că poate o treime dintre elemente sînt, de fapt, de natură rituală: dansuri, moduri specifice de a cînta în anumite perioade ale anului, costume create pentru carnaval sau pentru Crăciun, tipuri specifice de festivaluri în anumite regiuni și culturi. Sînt sute de astfel de exemple. Acestea au fost transformate în patrimoniu cultural. Vedem acest fenomen peste tot în Europa – și nu doar în Europa, dar aici este foarte evident. Iar studiile de caz pe care le-am realizat eu însumi confirmă această idee generală, această percepție.
Foarte adesea, regimurile comuniste reprimau sau interziceau aceste manifestări rituale, la fel cum reprimau sau interziceau religia. Iar ceea ce s-a întîmplat, ca formă de rezistență și de reacție la aceste interdicții și descurajări impuse de regimurile comuniste, a fost că, după căderea comunismului, foarte multe localități, multe țări, multe regiuni și-au redescoperit viața rituală. Au revitalizat-o. Iar ca o încununare a acestui proces, foarte adesea au transformat aceste ritualuri în patrimoniu cultural imaterial. Acest lucru a adus turism, pentru că, desigur, este conectat și cu alte aspecte ale economiei, fiind vorba despre turistificarea tradiției. Foarte des, aceste festivaluri și ritualuri revitalizate atrag turiști. Iar asta înseamnă că ele creează o piață acolo unde înainte nu exista una. Același lucru s-a întîmplat și în Europa Occidentală. În Europa de Vest, teza mea de doctorat a fost despre un ritual uitat, readus la viață în anii ’80, tocmai într-un moment în care aceste comunități sufereau de depopulare și sărăcire. Se putea observa că, cu cît aceste sate mici erau mai sărace și mai depopulate, cu atît exista o dorință mai mare de a crea un sentiment de comunitate în rîndul celor rămași. Iar cea mai bună modalitate de a crea un sentiment de comunitate este, evident, împărtășirea tradițiilor. În timp ce, în trecut, religia avea un rol cultural puternic în acest sens, astăzi religia nu mai joacă acest rol. Însă oamenii au în continuare nevoie de simboluri, de tradiție, de continuitate, de sentiment al comunității.
M-am născut în perioada comunistă și cînd eram fetiță credeam că Zidul Berlinului nu va dispărea niciodată. Așa că uneori sînt uimită de faptul că atît de multe idei din Europa de Est au circulat, de fapt, pe întregul continent și în toate culturile în ciuda granițelor politice care păreau de nezdruncinat. Cum vedeți această comunicare dintre Est și Vest în Europa?
Este extrem de interesant pentru mine, pentru că acum eu însumi particip la ambele lumi. Am o legătură foarte puternică cu România, deoarece am o soră româncă și ea a trăit aici cea mai mare parte a vieții sale, iar noi sîntem foarte apropiați. Vizitez România încă de la mijlocul anilor ’90. Așa că am văzut și primii ani ai tranziției de după Ceaușescu. Dar, de asemenea, am trăit în Estonia timp de șapte luni, care este o țară post-sovietică, nu doar post-comunistă, ci post-sovietică. Iar acum trăiesc în Republica Cehă de aproape opt ani – șapte ani și jumătate. Iar ceea ce pot spune este că, într-un fel, aceste țări s-au occidentalizat chiar mai repede decît s-ar fi așteptat unii. Unele mai mult decît altele sau unele mai reușit decît altele. Iar Republica Cehă este bine cunoscută ca un exemplu de succes în acest sens.
Aș spune că influența a fost aproape exclusiv într-un singur sens. Capitalul, ideile și oamenii au curs în principal din Vest către țările din Est. Desigur, mulți oameni au plecat din Est spre Vest pentru a munci, de exemplu. Dar ceea ce încercau să facă era să se integreze cît mai repede posibil, pentru că erau și obiectul stereotipurilor sau, dacă nu, al discriminării deschise. Astăzi lucrurile sînt foarte diferite, pentru că au trecut 35 de ani sau chiar mai mult, iar lucrurile s-au schimbat. Există aproape două generații între timp, iar aceste generații noi nu au o memorie directă a comunismului. De foarte multe ori, ele nu au nici un sentiment de rușine, pentru că au trăit în țări liberale.
Acest domeniu al dumneavoastră de expertiză vă ajută să înțelegeți mai bine nebunia lumii contemporane?
Da, da, desigur. Filosoful și juristul latin Cicero a formulat această expresie: historia magistra vitae, istoria este învățătoarea vieții. Și mai există și cealaltă zicală: dacă nu învățăm din greșelile trecutului, sîntem condamnați să le repetăm în prezent sau în viitor. Iar pentru a înțelege, de exemplu, frămîntările geopolitice din ultimii ani, istoria este absolut esențială, extrem de importantă. Nu neapărat pentru a schimba lucrurile sau pentru a le justifica, ci pentru a le înțelege și explica. Și acest lucru se vede foarte clar și în stilurile diferite ale liderilor, ale președinților sau chiar ale dictatorilor, în felul în care folosesc sau nu folosesc istoria. De exemplu, cînd ascultați un discurs al lui Putin, este întotdeauna plin de referințe istorice, pentru că anumite revendicări ale sale sînt ancorate în istoria națiunii sale. În timp ce, dacă îl ascultați pe Trump, lucrurile stau exact invers. Trump are un accent foarte puternic pe afaceri, pe a face lucrurile să se întîmple, pe a încheia înțelegeri. Și nu îi pasă cu adevărat de istorie. Și acest lucru nu este valabil doar pentru Trump.
Toate aceste subtilități sînt extrem de importante pentru a înțelege lumea de astăzi. Iar dacă cei care iau decizii – legiuitorii, factorii de decizie, persoanele care exercită puterea – nu cunosc aceste lucruri, atunci rezultatul este o rețetă sigură pentru dezastru.
