„Pentru mine scrisul e o muncă și abia apoi artă” – interviu cu scriitorul Alessandro Perissinotto

Alessandro Perissinotto (n. 1964, Torino, Italia) este scriitor și profesor universitar. A studiat Literele după ce inițial absolvise un institut politehnic. A debutat în 1997 cu romanul polițist L’anno che uccisero Rosetta. În 2004 a publicat  Celei care mă judecă (Al mio giudice, distins cu prestigiosul premiu Grinzane Cavour în 2005), un roman noir a cărui acțiune se dezvăluie treptat prin schimbul de mail-uri între o judecătoare și un inculpat ce-și mărturisește vina. Cartea este tradusă în limba română de Gabriela Lungu și a apărut la Editura Humanitas Fiction. Cel mai recent roman al său, La guerra dei Traversa (2024), s-a aflat pe lista scurtă la premiile Strega, cea mai importantă distincție din lumea literară italiană. În prezent, Alessandro Perissinotto este profesor de literatură la Universitatea din Torino și s-a aflat, în urmă cu puțin timp, la Cluj, la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, pentru o conferință și un curs de scriere creativă.

Cel mai recent roman al dvs. se intitulează La guerra dei Traversa, un roman care s-a aflat pe lista nominalizaților la premiile Strega. Cine este familia Traversa?

În romanul meu, Traversa este o familie de mici întreprinzători din Torino, acțiunea se petrece în anii ’20 din secolul XX, este o familie liniștită sau, mai bine zis, care se crede liniștită pentru că apoi are loc evenimentul din 18 decembrie 1922, care le schimbă complet viața, schimbă toată familia. În seara de 17 decembrie 1922, familia Traversa se află în formulă completă la cină, sînt cu toții foarte liniștiți și nu au idee că nu se vor mai revedea apoi niciodată, că familia Traversa nu se va mai reuni niciodată. Ce se întîmplă în 18 decembrie 1922? Fasciștii organizează un masacru împotriva opozanților lor politici, încep să ucidă socialiști, comuniști, iar mai apoi omoară și cetățeni obișnuiți care fuseseră denunțați de vecini, iar asta doar pentru a demonstra că Partidul Fascist poate face tot ce vrea în acea perioadă. În urmă acelui carnagiu, și familia Traversa are de suferit, nu este completă distrusă, însă suferă foarte mult. Lăsînd deoparte ficțiunea, familia Traversa este familia mea, mai precis familia mamei tatălui meu, nu se numeau Traversa, se numeau Martini, însă se ocupau cu aceleași lucruri, aveau o făbricuță în care produceau rame pentru tablouri, iar aceste povești mi le-au spus chiar ei.

De ce ați simțit nevoia de a transpune această poveste de familie într-un roman?

Pentru că tot ce am făcut în cariera mea de scriitor, care a început în 1997, și s-au adunat 24 de romane, a fost să lucrez cu memoria. În anul 2022, cînd s-au împlinit o sută de ani de la masacrul din Torino, m-am gîndit că lumea ar trebui să știe și să marcheze momentul, însă atunci nimeni nu și-a amintit, așa că din 2023 am început să scriu acest roman, pentru că romanul, ficțiunea, sînt forme mult mai potrivite prin care să putem redescoperi amintiri și întîmplări, care vorbesc despre asemenea evenimente. Pe de altă parte, dacă citim în cheia prezentului aceste evenimente, ne dăm seama că parcă revine admirația publică pentru regimurile autoritare, pentru dictatori, și acesta mi se pare clar un pericol pe care îl putem înfrunta cu ajutorul literaturii. Desigur, ar fi frumos dacă literatura ar putea să îl combată. Știm, însă, că acest lucru nu e posibil, dar poate aduce mica ei contribuție.

Dacă ne uităm acum la ce se întîmplă în politica mondială, e limpede că memoria colectivă e scurtă. Cum putem împrospăta aceste amintiri colective dureroase?

Cred că există mai multe metode, putem să citim, să mergem la teatru. Eu am transformat primele două capitole din roman într-un monolog pe care l-am intitulat „Peticirea memoriei”, în sensul de a coase la loc, de a reconstitui această memorie, se găsește și pe YouTube, poate fi accesat foarte ușor. Iar apoi trebuie să ne gîndim că a ne aminti înseamnă să ieșim din viața cotidiană, din micul nostru cartier. În timpul plimbărilor pe care le-am făcut prin Cluj zilele acestea, am dat peste Monumentul Rezistenței Anticomuniste și mă gîndeam că ar trebui să fie suficient să ne uităm la asemenea monumente, ar trebui să fie suficient să ne gîndim la oamenii care au murit pentru libertate, ca să nu repetăm greșelile trecutului. În anul 2022 am trecut prin România și am traversat granița la Siret ca să merg în Ucraina, cu un transport de medicamente. Atunci cînd vezi direct faptele la fața locului, nu la telejurnal, îți faci o altă idee despre cum stau lucrurile în realitate. Ceea ce pe mine m-a speriat teribil în primele zile ale invaziei Rusiei în Ucraina a fost atitudinea tinerilor italieni care spuneau atunci că nu e treaba lor acest război. Din contra, este treaba lor, pentru că în ziua de astăzi distanțele au devenit mai mici. Ceea ce se întîmplă la 2.000 de kilometri de casa mea e la fel de aproape de mine ca ceea ce se întîmplă la scara blocului în care locuiesc. Pe de altă parte, trebuie să ne intereseze pentru că sîntem oameni, sîntem o singură comunitate a umanității și ceea ce se întîmplă în lume, nedreptățile pe care le suferă o persoană le sufăr indirect și eu. Cred însă că e important să vezi situația cu ochii tăi, nu te poți mulțumi numai cu TikTok, cu ce vezi pe rețelele sociale sau cu ce ți se spune la televizor, trebuie să vrei să-ți amintești și să-ți amintești bine, să stai de vorbă cu oameni care au trăit tot felul de situații, să protestezi împotriva abuzurilor.

Acest monolog pe care l-ați numit „Peticirea memoriei” cum e primit de public, care sînt reacțiile spectatorilor?

La final, lumea aplaudă călduros. Eu nu sînt actor, e un monolog pe care îl citesc pe scena unui teatru, dar mă gîndesc că aplauzele sînt cel mai ușor de obținut, fiindcă cei care decid să vină la teatru vin tocmai pentru că gîndesc la fel ca tine. Ce vreau să zic este că nu trebuie să ne mulțumim cu aplauze și nici cu faptul că sînt mulți oameni care văd lucrurile ca și noi. Teatrul este un mijloc de comunicare splendid și care nici nu costă mult. Eu toate spectacolele le organizez gratuit, nu am nevoie de scenografie, însă ajung doar la acei oameni care vor să facă efortul de a ieși din case și care sînt dispuși să asculte un text cu care rezonează și care îi va atinge într-un fel.

Mi se pare un gest foarte curajos să ieșiți în fața publicului contrazicînd acea imagine stereotipă a scriitorului care stă izolat cu textul la care lucrează. Cum și de ce ați pornit această serie de întîlniri cu publicul?

Nu sînt doar scriitor, sînt și profesor universitar, țin cursuri în amfiteatre în care, uneori, vin și o mie de studenți. Mediul universitar e diferit, însă în mod paradoxal e mai dificil pentru că persoanele care vin la teatru au ales să fie acolo și, deci, sînt atente, pe cînd cei care vin la universitate nu pot fi la fel de ușor cuceriți. E adevărat că meseria de scriitor este una solitară. Ca să pot scrie trebuie să mă retrag la munte, pentru că altfel, cu toate obligațiile profesionale și cu familia, e mai greu. Însă ceea ce spun mereu și în spectacolele mele este că atunci cînd stau singur și scriu mă gîndesc mereu la cei care vor citi apoi textele mele.

Aș vrea să vorbim despre începuturile carierei dvs. de scriitor. Cînd erați copil visați să scrieți?

Am visat mereu să scriu de cînd am devenit pasionat de citit. Provin dintr-o familie de muncitori și n-am crescut înconjurat de cărți. Dar îmi amintesc precis că primul roman pe care l-am citit a fost o carte polițistă, deci n-am început ca un copil dintr-o familie bună cu Emilio Salgari sau cu Jules Verne, ci cu o revistă care se numea I gialli dei ragazzi (Romane polițiste pentru copii). Glumind un pic, spun mereu că eu am fost mereu foarte pasionat de bricolaj. Cînd îmi construiesc romanele, merg după același principiu. În gimnaziu, umpleam caiete întregi care ar fi trebuit să devină romane, dar care se opreau pentru că nu știam cum să le continui. Pe cînd eram la liceu, am început să scriu povestiri. Venind dintr-o familie de muncitori, mai întîi am terminat o facultate cu profil tehnic, după care m-am angajat într-o fabrică. Așa am făcut banii necesari ca să studiez la Facultatea de Litere. Abia atunci am descoperit metoda, semiotica, studiul literaturii și am reușit să scriu primul meu roman. L-am trimis pe la edituri, deși nu cunoșteam pe nimeni, iar după trei ani am primit un telefon de la Elvira Sellerio, care era vîrful editorilor italieni. Mi-a zis: „Dacă nu l-ați publicat deja, noi l-am vrea”. Așa a început cariera mea. Eu cred că succesul se măsoară prin diferența între ce ți-ai dorit să fii și ce-ai fi putut să devii. Eu aș fi putut să devin probabil un șef de departament pe la FIAT și să nu scriu un rînd în viața mea. Însă uite că am scris pînă acum 24 de romane. Deja de mulți ani colaborez cu Mondadori, care este una dintre cele mai mari edituri din Italia, am fost deja de două ori pe lista scurtă la Premiul Strega.

Am citit un alt interviu în care spuneați că inspirația trebuie să te găsească la masa de lucru, scriind.

Nu prea cred în inspirație. Le spun asta mereu studenților care vin la cursurile mele de scriere creativă. La început, cînd nu erau foarte mulți, ieșeam împreună din sala de clasă și vreme de o jumătate de oră ne învîrteam pe lîngă clădirea universității. Le spuneam mereu să se întoarcă cu o poveste. Protestau la început, apoi înțelegeau. Inspirația este ceea ce observi în jur, tot ce ajunge la sufletul tău. În viață ne construim de-a lungul anilor un soi de platoșă, un scut care să ne ferească de alți oameni. Pentru că dacă poveștile și suferințele celorlalți ar ajunge la noi nefiltrate și noi le-am percepe cu maximă empatie am fi morți în scurt timp din cauza durerii tuturor acestor întîmplări. Ei bine, atunci cînd căutăm inspirație, trebuie să facem o breșă în această cuirasă și să lăsăm ca viețile altora să ajungă la noi ca un fel de rană deschisă în carnea noastră.

Atunci cînd decideți să scrieți un roman cum procedați?

Mă așez la masa de scris și fac cel mai puțin romantic lucru care se poate imagina: deschid un document în Excel. De exemplu, acum lucrez la o serie de romane polițiste care au aceiași protagoniști. La fiecare am datele de naștere, datele cînd s-au întîlnit și am mereu sub control și foarte clar cadrul general al poveștii. Apoi scriu structura de parcă ar fi scenariul unui film. Apoi dezvolt fiecare scenă și fiecare capitol în parte. Dau mereu acest sfat celor care vor să scrie. E ca atunci cînd mergi pe munte: mai întîi îți stabilești traseul. Dacă nu știi exact pe unde vei merge, ce dificultăți vei întîlni pe drum e mult mai greu. Dat fiind că un roman nu se scrie într-o zi, e foarte ușor să te descurajezi. Pentru mine scrisul e o muncă și abia în a doua etapă devine artă. Evident, uneori îmi vine să las tot, mai ales dacă sînt la munte, să-mi pun bocancii și să mă duc la schi, dar rămîn și scriu mai departe. Dacă nu sînt lucruri care să mă distragă, cum ar fi o zăpadă numai bună pentru schiat, scriu de la 9 la 14 în fiecare zi. Apoi mănînc, ies la o plimbare, apoi de la 15,30 îmi reiau lucrul și nu mă opresc pînă la miezul nopții. Acum, spre exemplu, lucrez la un nou roman care să continue povestea familiei Traversa. Am un proiect prin care vreau să povestesc un secol de istorie, din 1922 pînă în 2022. Sînt o sută de ani de istorii uitate, pe care le voi introduce într-o trilogie