Michal Przeperski (n. 1986, Varșovia) este istoric specializat în Europa Centrală din secolul al XX-lea, care și-a concentrat tot mai mult cercetările asupra experienței sociale a tranziției Poloniei de la socialismul de stat la un nou sistem politic și economic. În prezent, lucrează la Institutul de Istorie al Academiei Poloneze de Științe, director de strategie și relații cu mass-media și purtător de cuvînt al Muzeului de Istorie a Poloniei din Varșovia. La editura clujeană Casa Cărții de Știință i-a apărut volumul Estul Sălbatic. Tranziţia în Polonia, 1986-1993, în traducerea semnată de Ioana Diaconu-Mureșan. Autorul a fost prezent la Cluj pentru o lansare a volumului său în care vorbește despre trecutul recent al Poloniei, despre aspirațiile și iluziile oamenilor la căderea comunismului și despre dureroasa tranziție de la un sistem represiv la o democrație fără reguli în care totul părea permis.
Cum ați ajuns la această metaforă din titlu, „Estul Sălbatic”?
Unii ar putea spune că nu este o metaforă foarte elaborată sau poate că nu este una foarte inventivă, pentru că este atît de la îndemînă. O poți întîlni peste tot. Cred că în Polonia trebuie să fi existat cel puțin cîteva cărți, filme sau documentare ori alte lucruri de acest fel care purtau titlul Estul Sălbatic. Dar momentul decisiv în care am hotărît că acesta va fi titlul cărții mele a fost tocmai atunci cînd vorbeam cu oamenii, pentru că cercetarea mea se bazează într-o mare măsură pe interviurile pe care le-am realizat cu oameni care au trăit acea perioadă și care își aminteau sfîrșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. Și ei repetau aceeași expresie, fără să se cunoască între ei.
Vorbiți despre tranziție, despre tranziția Poloniei de la comunism la capitalism, dar nu vă începeți cercetarea după căderea Zidului Berlinului. Începeți puțin mai devreme, în 1986, care este, de fapt, anul în care v-ați născut.
Unii oameni m-au criticat, întrebîndu-mă de ce încalc această tradiție potrivit căreia ceva nou începe exact în 1989. Iar ideea mea este tocmai aceea că, atunci cînd te ocupi de istorie socială, de fenomene sociale, de fapt trebuie să cauți rădăcina reală a lucrurilor. Iar 1986 este exact anul în care starea generală de spirit din Polonia începe să se schimbe în mod vizibil. Din 1986 poți spune că sentimentul general – nu l-aș numi optimism, ci mai degrabă o anumită senzație de stabilitate – începe să dispară constant. Din 1986 încolo, fiecare an a fost mai rău și mai puțin optimist decît precedentul. Iar 1989 reprezintă momentul din care lucrurile încep să se miște în direcția opusă. Să spunem că pînă în 1993, care este ultimul an al poveștii pe care o spun în această carte, momentul în care noile structuri ale noului stat și ale unei noi mentalități sînt deja prezente. Iar cînd caut aceste structuri, încerc să le caut în viața de zi cu zi. În cotidian, în schimbările de mentalitate. Și aș spune că ceea ce este esențial în anii ’90 este procesul de construire sau reconstruire a încrederii sociale, a încrederii dintre oameni. Din 1993, unii oameni încep din nou să aibă încredere. Și nu aș spune că acesta este un fenomen prezent doar în Polonia. Trebuie să spun că sînt cu adevărat mîndru de faptul că acum cartea mea este accesibilă cititorilor români și sînt foarte curios să aflu care vor fi reacțiile lor.
Sînteți istoric specializat în Europa de Est. Și vreau să vă întreb: cum credeți că vor înțelege cititorii români cartea dvs., ținînd cont de istoria comună a celor două țări?
Sînt foarte interesat să aflu. Aș spune că tranziția de la statul comunist la statul capitalist, de la o societate nedemocratică la o formă de societate democratică, este extrem de interesantă. A fost ceva prin care am trecut cu toții – adică nu doar polonezii și românii, ci toate societățile și națiunile Europei Centrale, Europei Central-Estice sau Europei de Est, indiferent de categoria pe care vrem să o folosim. Așadar, nu este doar o poveste poloneză. Nu este doar o poveste românească. Și cred că unele asemănări sînt foarte-foarte vizibile. Cred că prețul pe care societatea a trebuit să îl plătească – mă refer la șomaj, mă refer la o criză a încrederii în democrație – este comparabil. Dar, din nou, ritmul în care s-a dezvoltat situația a fost foarte diferit în Polonia față de România. Ceea ce cred că este esențial în istoria Poloniei este Solidaritatea, ca atare, mă refer la Solidaritatea înțeleasă ca o uriașă mișcare socială. Era o mișcare socială incredibil de numeroasă, expresia unui dezacord copleșitor față de realitatea comunistă. Nu era doar ceva simbolic. Era mult mai mult decît atît. Erau implicați aproximativ zece milioane de oameni, ceea ce face din această mișcare probabil una dintre cele mai mari din istorie, din punct de vedere numeric. Iar dacă mă uit la istoria României – pentru că la universitate le predau studenților mei nu doar istorie poloneză, ci și istorie cehă, slovacă, maghiară și românească –, ritmul schimbărilor politice, economice și sociale de la începutul anilor ’90, să spunem pînă în 1996, nu a fost suficient. Era vizibil că România bătea pasul pe loc. De atunci însă, lucrurile s-au schimbat radical. Există încă unele diferențe între cele două țări, mă refer la România și Polonia. Dar, dacă privim imaginea de ansamblu, am parcurs aproximativ același drum, de la o societate și un stat nedemocratice, un stat al nomenclaturii și al unui anumit grup de oameni, la situația în care, bine, democrația nu este ideală, dar idealurile există numai în cer. Și poate în literatură.
Citindu-vă cartea, mă gîndeam că mai există o asemănare între România și Polonia. Este această imagine idealizată a Occidentului și această dorință de a fi asemenea occidentalilor, de a ajunge la nivelul lor de trai și de civilizație.
Fără îndoială. Cred că această imagine aproape onirică despre ceea ce este cu adevărat Occidentul este extraordinar de interesantă. Următoarea mea carte, pe care am publicat-o recent în Polonia, ar putea fi tradusă în engleză prin ceva de genul Aproape occidentali. Adică noi, în Polonia, sîntem aproape Occidentul. Era un fel de slogan pe care îl puteai întîlni în presa anilor ’90. Cred că ceea ce este frapant și foarte stimulativ este să ne gîndim la oamenii de la sfîrșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. Pentru foarte mulți oameni, această perioadă pare a fi o istorie relativ contemporană. Și chiar este istorie contemporană. Dar, în același timp, realitatea de la sfîrșitul anilor ’80, din anii ’90 și chiar realitatea de pînă în 2005 îmi pare acum complet exotică, pentru că mentalitatea oamenilor era atît de diferită. Ideea era: bine, urmăm Occidentul. În anii ’90 urmam Occidentul aproape orbește, în sensul că spuneam: da, trebuie neapărat să ne adaptăm. Iar cînd vom deveni elevi foarte buni sau chiar cei mai buni din clasă, atunci vom fi acceptați. Nivelul de încredere în noi înșine era incredibil de scăzut. Și aici apare o altă particularitate poloneză, care într-o anumită măsură poate fi comparată cu situația din România. Cred că Occidentul era un vis. Iar apoi, mai ales la începutul anilor ’90, aveam această viziune foarte ciudată potrivit căreia oamenii care veneau din Occident, experții, consilierii, dar și oamenii de afaceri, erau aici ca să ne ajute cumva. Să ne învețe, dar și să ne ajute.
Dacă vorbești cu oameni cu o educație relativ redusă dintr-un sat, de undeva dintr-un loc uitat de lume, din provincie e un lucru. Dar atunci cînd descoperi că și profesori de la universitățile poloneze, și politicieni activi din Solidaritatea credeau că America pur și simplu trebuie să ne dea bani și că asta va rezolva întreaga situație, atunci îți dai seama că oamenii nu înțelegeau aproape deloc ce înseamnă, în realitate, să urmezi calea Occidentului, să mergi pe urmele lui. Și cred că unul dintre cele mai frapante lucruri pe care le-am descoperit în timpul cercetării pentru această carte a fost un sondaj de opinie din, cred, octombrie sau noiembrie 1989. În Polonia guverna deja primul prim-ministru necomunist, Tadeusz Mazowiecki, iar întrebarea principală din acel sondaj era: bine, care este sfatul dumneavoastră pentru viitoarea politică economică a premierului Mazowiecki? Și imaginați-vă că peste 82% din oameni au răspuns: „Este foarte simplu. Trebuie pur și simplu să închidă toate fabricile ineficiente, care sînt incapabile să funcționeze din punct de vedere economic”. Și exact asta s-a întîmplat în anii ’90, dar, evident, nimeni nu se aștepta ca realitatea să arate că existau atît de multe asemenea fabrici. Pentru că în 1994 nivelul șomajului în Polonia a ajuns la 16,5%. Iar în 2003, mai tîrziu, era de peste 20% din populația potențial activă profesional. O cincime dintre oamenii din țară, din interiorul granițelor statului, nu lucrau. Este un dezastru, pentru că asta însemna nu doar înapoiere, ci și lipsă de speranță. Și acesta este unul dintre costurile ascunse ale transformării. Este și motivul pentru care această carte și, în general, întreaga mea cercetare, fiecare carte pe care am scris-o despre tranziție, nu este doar o carte plină de bucurie și anecdote amuzante, ci și de date destul de dureroase. Cred că trebuie să fim realiști și corecți pentru a înțelege ce s-a întîmplat la trecerea dintre anii ’80 și ’90.
Spuneți un lucru foarte important, după părerea mea, și cred că este valabil și pentru România: faptul că, în perioada tranziției, Polonia nu a produs nici măcar un simbol sau un model pozitiv.
Aceasta era senzația mea: aveam nevoie de un exemplu pe care să îl urmăm. Simțeam o lipsă de încredere în noi înșine. Iar lucrul acesta este foarte trist. Și cred că este ceva ce a modelat mentalitatea unei întregi generații. Simt că aparțin acestei generații, care a fost formată de ideea că tot ceea ce este polonez este prost și că tot ceea ce este, să spunem, al nostru, în sens central-european, este prost. Ideea că cel mai bun mod de a-ți trăi viața este să emigrezi, pentru că nimic nu va merge vreodată bine în Polonia, din cauza înapoierii, a catolicismului, din cauza a tot felul de lucruri. Anul acesta împlinesc 40 de ani. Și un lucru pe care nu îl voi face niciodată va fi acela să emigrez, pentru că mi se pare că nu are absolut nici un sens. Nu spun că Polonia de astăzi este, pur și simplu, o țară a oportunităților, a creșterii și a unei relative siguranțe. Deși aș spune că, în general, este. Dar cu siguranță nu este o țară fără defecte. Însă schimbarea de mentalitate este, cred, vizibilă. Și acum vorbesc doar în numele meu. Simt că cel mai enervant lucru pe care îl aud în continuare atunci cînd merg la universități occidentale sau în mediul academic de acolo, din Occident este: „A, da, tu vii din cealaltă Europă”. Am început să-i ironizez pe acești oameni și să le spun: „Nu, voi sînteți din cealaltă Europă. Noi sîntem din Europa”. Ce înseamnă această expresie? Este un mod nu foarte plăcut de a-ți spune că nu ești suficient de european. Eu nu mai simt asta. Nu mai simt deloc acest lucru. Adică anii care au trecut, ultimii, să spunem, 20-25 de ani, mi-au arătat că nu mai am nimic de demonstrat. Dar, revenind la carte, ea vorbește foarte mult despre perioada în care gîndeam exact invers, cînd încă simțeam că nu sîntem suficient de buni.
Cred că trebuie să ne aplecăm însă mai atent asupra acestei perioade de tranziție, să încercăm să o înțelegem din nou, pentru că ne va ajuta să înțelegem situația actuală din România, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă, Polonia, dar și din landurile estice ale Republicii Federale Germania. Pentru că neliniștile sociale și politice care există acolo au rădăcini specifice, dar sînt și parțial legate de această schimbare uriașă prin care am trecut cu toții la sfîrșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90.
interviu realizat de Doina GECSE-BORGOVAN, jurnalistă la Radio România
.jpg)
