Un biped jumulit

Platon a definit undeva omul drept un „biped fără pene”. Se zice că, auzind această definiție, cinicul Diogene, care nu-l înghițea pe Platon, ar fi aruncat peste zidul Academiei un pui jumulit și ar fi strigat: „Platon, iată-ți omul!”.

Alteori, însă, Platon vorbește despre om ca despre un viețuitor care a primit de la demiurg o scînteie de divinitate și de eternitate reprezentate de rațiune. Și aici Diogene ar fi avut ceva de obiectat: se zice că, odată, umbla cu o lampă aprinsă în plină zi; întrebat de ce o face, a răspuns: „Caut un om”. Anecdota nu ne spune dacă, mai tîrziu, și-a stins lampa fiindcă s-a isprăvit uleiul sau a găsit omul, dar, cunoscînd că Diogene era un cusurgiu, înclinăm spre prima variantă.

Omul, într-adevăr, a putut fi descris prin cele mai mari contraste. Pascal zicea, de exemplu, că e un „rege în exil”. Evident, Pascal se gîndea la păcatul originar și la Căderea din Paradis care i-a urmat și care l-a exilat pe rege împreună cu regina lui. Un rege creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, cum stă scris în Scriptură, iar teologii s-au străduit de sute de ani să dea un sens acceptabil acestei asemănări cu un Dumnezeu conceput altminteri fără chip și corp. Dar se pare că meseria teologilor a fost cam asta: să concilieze ireconciliabilul, dar făcîndu-ne să ne simțim mîndri de noi înșine.

Sintagma „biped fără pene” trimite – fie și ironic – la raportul omului cu restul animalelor. Fiindcă mai există pe lume, desigur, și restul animalelor. Este el o parte a lor sau ele – o parte a lui? Cunoașteți, cred, unele desene fiziognomice ale lui Leonardo da Vinci, unde diferite chipuri de oameni sînt caricaturizate și făcute să semene cu capete de animale: vulpi, iepuri, cai, porci etc. Poate că, într-adevăr, unii oameni au ceva de vulpe, ori de cal, ori de șobolan în plămada lor sufletească; cei vechi erau gata să parieze că, în următoarea viață, sufletele respective se vor întrupa în animalele respective sau mai degrabă își vor țese respectivele învelișuri trupești  animale, urmînd astfel să fie pedepsite pentru a nu fi trăit ca oameni cumpătați și drepți în viața precedentă. La limită, animalele n-ar fi deci decît degenerări ale unor tipuri umane compromise: păsările – cîntăreți nerealizați, lupii – inși violenți, măgarii – scandalagiii, porcii – cei cu apetituri exagerate, furnicile – muncitori nesindicalizați, și așa tot așa. De unde și disprețul și chiar panica multor filozofi și  a teologilor de altădată față de „fratele porc” – corpul.

Alții au avut alte idei – aș zice contrare: lui Rousseau, de pildă, mult-lăudata rațiune i se părea dubioasă, capabilă mai curînd să învețe omul să facă rău, să păcălească natura, să-l transforme într-o ființă nefericită (cam așa cum era Rousseau însuși). Așadar, nu animalul era o degenerare a omului, ci invers, omul devenea un animal degenerat sau „denaturat”, cum scria filozoful.

Dar pentru mulți savanți dintre cei veniți în urma lui Darwin, „denaturarea” sau „degenerarea” fie într-un sens, fie în celălalt, nu mai au relevanță. Nu sînt nici măcar termeni științifici. Omul, autocaracterizat cu mare laudă de sine ca „sapiens”, e descris acum drept unica specie supraviețuitoare a genului „hominidelor” (care a mai avut destui reprezentanți – homo erectus, homo habilis, homo ergaster, homo Neanderthalensis, homo Florensis etc., toți dispăruți) și, e adevărat, cu destul succes (nu mai mare totuși decît al șobolanului): ajungînd la capătul de sus al lanțului trofic, a umplut planeta și – vor adăuga imediat ecologiștii – a murdărit-o într-o măsură inacceptabilă (pentru cine?). Mai grav, după ce ar fi dat numele unei noi ere geologice – antropocen –, riscă să distrugă lumea fie prin schimbări climatice de care s-ar face vinovat, fie printr-o altă tehnologie catastrofică, la care se pricepe prea bine.

Se pare însă că acestui dubios „văr al cimpanzeului” care e „homo sapiens” i se pregătește un sfîrșit blînd, urzit chiar de el însuși: Inteligența Artificială a început deja să-l înlocuiască în tot felul de activități pe care și le atribuise numai sieși cu aroganță: ea scrie eseuri, compune muzică, confecționează articole științifice, răspunde la întrebări, ține minte totul, calculează orice, face chiar și bancuri proaste. Înțeleg că a început și să mintă. Și nu e decît la început! E adevărat că IA n-ar conștiință, dar – s-o recunoaștem – nici foarte mulți oameni nu prea au, așa că tranziția de la uman la mașină sau – să spunem mai elegant – la transuman se va face pe nesimțite.

Oricum, caracteristica omului de unic deținător terestru al titlului regal de „sapiens” e deja pe ducă. El începe să fie despuiat de acea unicitate a lui, de rolul de unic acționar la „societatea Rațiune SRL” – un rol tot mai asumat de mașina inteligentă. Așa că, dacă totuși căutăm o definiție urgentă a omului, poate că aceea ieșită cîndva din „colaborarea” comică a lui Platon cu Diogene redevine actuală: „un biped jumulit”. Ecce homo.