Pariul pe speranță

Speranța implică ideea că lucrurile s-ar putea îmbunătăți.

M-am oprit, la sfîrșitul anului trecut, asupra unui articol din Time, al cărui titlu suna așa: If Optimism Feels Ridiculous Now, Try Hope“ / „Dacă optimismul pare acum ridicol, încercați speranța“. Autorul, Jamil Zaki, profesor de psihologie la Universitatea Stanford, face referire la contextul realegerii lui Trump ca președinte al SUA, care i-a determinat pe mulți să abandoneze speranța în favoarea cinismului. Studiile pe care le menționează arată că cetățenii neîncrezători în semenii lor sînt cei capabili să susțină un lider „puternic”, care le promite protecția, în timp ce, de fapt, nu face decît să-i văduvească de drepturile și libertățile lor fundamentale. Sună cunoscut și se aplică proceselor electorale din întreaga lume.

În astfel de împrejurări, scrie Zaki, optimismul ar putea părea ridicol. Speranța, pe de altă parte, implică ideea că lucrurile s-ar putea îmbunătăți. Că, în ciuda incertitudinii viitorului, acțiunile noastre ar putea conta. Departe de a fi ceva naiv, de a însemna o pierdere a contactului cu lumea reală, speranța ne aduce un țel, o dorință de a-l atinge și căutarea unui drum către el. Spre deosebire de optimism, care este o așteptare pasivă, speranța generează acțiune și, tocmai de aceea, are șanse de reușită sporite. Speranța vine și cu reziliență, adică cu abilitatea de a face față adversităților – cu alte cuvinte, de a te concentra pe ceea ce stă în puterea ta să controlezi. În multe momente de schimbări politice ori sociale, speranța a fost cea care i-a mobilizat pe oameni, ideea că lupta lor ar putea fi cîștigată.

Startul cercetărilor riguroase pe tema speranței a fost dat în anii ’80 de psihologul american Charles R. Snyder, care era de părere că, dacă oamenii pot gîndi într-un fel care să genereze căi de acțiune plauzibile spre țelurile lor, atunci pot spera. El a fost cel care a asociat speranței cele trei componente: a avea idei centrate pe un scop anume; a dezvolta strategii de atingere a țelului; a fi motivat să-ți intensifici efortul de obținere a obiectivului. „Antidotul lumii haotice în care trăim”, cum o numește American Psychological Association, speranța este primul pas al schimbării. Prin ea nu se înțelege nici ignorarea realității, nici așteptarea inactivă. Chiar dacă observi că ceva nu e în regulă, înțelegi și că asta nu înseamnă sfîrșitul drumului.

Legat de păstrarea speranței în orice condiții nu am găsit recomandări, nici studii care să indice că așa ceva este, omenește, posibil. Toți cercetătorii sînt de acord că mici reușite sînt necesare, pași care să te facă să simți că te miști spre ceva ori, cel puțin, că ieși dintr-o situație neplăcută. În încercarea mea de a căuta versuri în sau printre care să fie țesută și speranța, am constatat că cele mai bune au fost scrise de poeți care au sfîrșit prin a se sinucide. Au pierdut orice speranță, altfel spus. Și atunci m-am gîndit că, dacă nu este ceva nativ, speranța este de dorit să fie, pur și simplu, antrenată. Se spune că așteptările prea mari de la oameni, situații ori de la viața însăși te vor duce la dezamăgiri, dar, în locul acestora, poți spera. Speri să cîștigi un premiu, să-ți fie mai bine la noul loc de muncă, să fii iubit la rîndul tău. N-ai cum să rămîi indiferent la evoluția unor ținte în atingerea cărora ai investit energie, timp și pasiune. Speri să nu fie aglomerat mîine, să-și facă medicamentele efectul, să stea ploaia, să termini treaba la timp, să se închidă capitole, să fie mai ușor. Iar unele se întîmplă, nu toate, dar cît să ne putem găsi un far.

Cînd lucrurile nu ies cum ne-am fi dorit, cînd alții decid pentru noi sau trebuie să ne supunem majorității, cinismul este la îndemînă, dublat de sarcasm, ca o unică și ultimă formă de protest. La fel și comunicarea pasiv-agresivă – în timp ce facem ce se așteaptă de la noi, bombănim ca să se știe că nu sîntem de acord, nu credem că va merge, că este doar o întîmplare nefericită faptul că ne aflăm în acest loc, cu acest serviciu, în această companie. Nu numai că genul acesta de raportare la evenimente nu ajută, dar ne și încarcă negativ, ne face să ne simțim neputincioși în fața obstacolelor, ca și cînd drumul peste ele ar fi cu totul în afara mîinilor noastre. Speranța, în cazurile acestea, ar putea fi cel mai bun plan. Chiar dacă este una exersată și întreținută de victorii minore – ne-am reunit cu niște prieteni, a mai trecut un an, am mai terminat un text.

Share