Sisteme paralele

Pe atunci, expresia asta suna ca o teroare. Astăzi, și pe bună dreptate, nu ar mai fi îngrozit pe nimeni.

În clasele mai mari de liceu, cam începînd dintr-a XI-a, totul se desfășura în paralel. Ca să intri la puținele facultăți la care puteai da ca absolvent de filologie, unde numărul de locuri era redus, trebuia să te pregătești serios. Și asta, din păcate, nu puteai s-o faci suficient la școală. Așa că se crease un sistem de învățămînt paralel. Mult disputatul și inventatul „stat paralel” chiar exista pe atunci. Nu era un stat, dar era o formă de învățamînt. Unul privat, care funcționa, de multe ori, chiar cu aceiași profesori care performau și-n sistemul oficial. Căci cam aceștia erau și știau ce și cum.

Pregătirile astea nu erau așa, la modul general. Erau cît se poate de țintite: lucrai exact ce se dădea la examenul de facultate. Nu făceai meditații ca să-ți îmbunătățești cultura generală (deși, dacă aveai profesori buni, se întîmpla și asta, prin ricoșeu) și nici ca să-ți dezvolți personalitatea. Nici gînd. Totul era pentru examen. Ca un fel de interminabilă repetiție. Noi, decrețeii, eram crescuți competitivi, antrenați precum soldații din fantasy-urile de azi care trebuie să facă față lumilor post-apocaliptice. Mereu eram mulți (din clasa întîi, în care am fost 42 de copii) și mereu trebuia să ieșim primii. Ca să putem pătrunde.

Unde să pătrundem? Making a long story short, într-o lume mai bună. Știu că asta sună nelalocul ei, pare că e vorba de o lume fantastică, de „lumea cealaltă”. Dar nu e deloc așa. Era vorba chiar de lumea în care trăiam, de lumea asta, cea reală (sau aparent reală, căci știm că era mincinoasă). Eram conștienți că, dacă n-am fi luat oricare din examenele pe care le aveam de dat, treapta întîi, treapta a doua și mai ales pe cel de la facultate, am fi ajuns „în producție”.

Pe atunci, expresia asta suna ca o teroare. Astăzi, și pe bună dreptate, nu ar mai fi îngrozit pe nimeni. Lucrurile sînt libere și te poți angaja cînd vrei, unde vrei, poți începe o facultate, aici sau aiurea, o poți întrerupe. Poți să nu faci nimic, atîta timp cît ai din ce să trăiești. Pe atunci, însă, societatea – care nu era deloc prietenoasă – te obliga să ai un loc de muncă. Ba chiar ți-l băga pe gît cu forța. Dacă nu intrai la facultate, cel mai probabil sfîrșeai într-o fabrică. Ceea ce nu era deloc cel mai îngrozitor lucru din lume, dar era privit așa. De fapt, era o societate inflexibilă, puritană și cu un set de valori prea bine împămîntenite. În care nu doar că erai mințit, dar erai ușor judecat și etichetat. Iar clasele sociale, de fapt, în ciuda ideologiei oficiale, contau prea mult.

Așa că, mai în glumă și, mai ales, mai în serios, eram niște copii antrenați să „reușim” în viață. Adică să luăm examene cu tot dinadinsul, dacă ne propuneam să ne fie ceva mai bine. Să nu facem muncă fizică. Paradoxul era că, deși sistemul ne obliga la această competitivitate absurdă, doar eludîndu-l puteam, de fapt, să-i facem față. Într-o societate în care, la modul declarat, totul era de stat, proprietatea întregului popor etc., noi, de fapt, reușeam prin mijloace private underground.

Dacă stau să mă gîndesc bine, practic, de cînd am „pornit în viață”, cum se zice, am trăit și mai ales am învățat în sisteme paralele. S-ar putea spune că am beneficiat de învățămînt privat avant la lettre. De la grădiniță începînd: o doamnă din zona Kiseleff, provenită din „buna societate” de altădată, ne învăța, împreună cu sora ei, engleză. Avea și pian și știa cum să-l folosească, așa că totul se producea prin intermediul cîntecelelor, pe care le țin minte pînă-n ziua de azi. Dar și prin conversația casual care se pornea atunci cînd ne scotea în parcul din zonă. Printre două alergări, ne mai era adresată și cîte o binevenită replică în engleză. Deloc inutil, așa mi-a intrat engleza pe sub piele. Am învățat-o instinctiv și a devenit un fel de limbă a gîndurilor intime, secrete, atît cît mă ducea pe atunci capul.

În școala generală și în liceu, epopeea sistemului privat paralel a continuat cu succes, aș putea spune. Voi mai povesti.

 

 

Share


Fantezii

Fantezii