În ciuda faptului că Mircea Eliade era recunoscut drept cel mai însemnat reprezentant al generației sale, că romanele sale erau mari succese de librării, fiind și amplu recenzate, partea orientalistică a operei sale a fost prea puțin înțeleasă în presa epocii, fiind privită ca o formă exterioară spiritualității românești. Ea a fost luată cînd în derîdere, cînd privită cu suspiciune, ca un amestec de exotism și ecumenism ce amenința esența creștin-ortodoxă a felului românesc de a fi în lume. După apariția romanului Maitreyi (1933) și a volumelor India (1934) și Șantier (1935), o anumită parte a presei culturale românești s-a trezit nepregătită și pusă în fața unui univers cultural-religios complet străin. Fiecare opinent a reacționat conform limitărilor propriului univers mental, precum și conform condiționărilor culturale din România acelei epoci, iar dacă le privim în ansamblu, criticile lor constituie o față mai puțin cunoscută a receptării operei lui Mircea Eliade, una peste care s-a așternut colbul uitării, dar care încă mai poate interesa un cititor contemporan pasionat de istoria culturală, de cea literară sau de antropologia culturală. Volumul India s-a bucurat de recenzii pozitive la data apariției, cu excepția lui Alex Valeș care l-a așezat în direcția „asiatismului” din literatura franceză, folosit inițial ca sursă de inspirație (P. Loti, C. Farrère ș.a.), dar care a devenit „un pretext pentru desfășurarea anarhiei, dărîmarea temeliilor morale și culturale ale unei puternice și strălucite civilizații”. Ca mulți autori ai renașterii catolice franceze de la începutul secolului XX, Valeș accentua contrastul dintre Rațiunea civilizației occidentale și Nebunia celei orientale, invocînd barbaria și Olimpul de coșmar al Indiei, după o expresie a lui Francis de Croisset. În treacăt fie spus, Alexandra David-Néel a rămas cu o impresie negativă similară în urma călătoriilor în India, criticînd inechitatea socială, sistemul castelor și impostura anumitor lideri spirituali. Oscar Lemnaru, un specialist al calamburului și un autor care l-a urmărit cu obstinație pe Eliade, scria că „șeful acestei ridicole generații, dl. Mircea Eliade, în clipa în care a trecut pragul Indiei, din cauza unei operații de «hipnoză», frecventă în acele locuri, n-a mai văzut nimic? Drept care a scris Maitreyi”. Nivelul criticii lui Lemnaru este unul foarte jos și lipsit de substanță, asemănător stilului polemic-satiric al celor care îl numeau pe Eliade un „fachir bucureștean” sau un „Dalai-Lama al generației sale”, folosindu-se de simple jocuri de cuvinte. Erasm (Petru Manoliu) a criticat Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936) nu dintr-o perspectivă științifică, așa cum ar fi fost firesc, ci din cauză că nu a regăsit în paginile ei „o aplicare a «yoghismului» la viața și cultura poporului român”. Mai exact, se aștepta ca Eliade să răspundă problemei puse de Maiorescu, dacă celula românească rezistă sau nu planului metafizic. Este interesant de remarcat că Manoliu nu pare să realizeze că tocmai generația sa va infirma faimoasa idee maioresciană, realizînd opere filosofice și științifice de nivel european, dar nu printr-o sondare abisală a spiritualității românești, ci prin confruntarea ei cu alte spații culturale, printr-un ocol în alteritate și o reîntoarcere la fenomenul originar. Este un bun exemplu că nu toți putem vedea cu claritate lucrurile in statu nascendi, iar din acest punct de vedere Eliade a intuit mai bine tipologia noii umanități ce intra în istorie după cel de-al Doilea Război Mondial și încheierea unui ciclu al modernității. Ernest Bernea a scris despre opera științifică a lui Eliade în ansamblul ei, atît cît publicase pînă în 1936, reproșîndu-i că studiază subiecte din spații culturale prea îndepărtate, în timp ce formele și expresiile culturii populare românești rămîn insuficient studiate: „Să așteptăm oare ca un De Martonne, un Pittard, un Weigand să facă știință și cultură pe material românesc? Să lăsăm deci în seama altora cultura asiatică, africană și toate celelalte, în seama acelor care s-au definit și nu mai au ce face la ei acasă”. Anton Dumitriu a fost un alt critic înverșunat al gîndirii lui Eliade, fiind printre puținii autori români care au scris despre Yoga din 1936, critica sa fiind însă una mai substanțială și argumentată. El a reluat cîteva observații aduse de Paul Masson-Oursel în recenzia sa: planul lucrării este flu; lucrarea nu aduce nici un document nou; lucrarea nu respectă genul masculin sau feminin al anumitor termeni sanscriți; Eliade acceptă necritic anumite ipoteze care vin în sprijinul argumentației sale, cum ar fi cele ale lui Heinrich Zimmer sau Paul Mus în privința templului din Borobudur. Dumitriu mai adaugă dezacordul său în privința afirmației lui Eliade că Samkhya ar fi ateistă. Dincolo de vehemența lui Dumitriu, Yoga în general s-a bucurat de recenzii pozitive, cea a lui Masson-Oursel fiind singura publicată pe un ton mai rezervat. Eliade a primit cu stoicism toate aceste reproșuri mai mult sau mai puțin întemeiate, fiind convins în permanență atît de caracterul novator al metodei sale de a face istoria religiilor într-un stil interdisciplinar, cît și de limitările pieței ideilor din România acelei epoci, cînd lucrările sale erau criticate de autori închiși în propriile sfere de competență, cel mai adesea filosofi, filologi sau sociologi. Iată cîteva motive care l-au determinat să aleagă calea spinoasă a exilului, în afara celor de ordin politic, atît de bine-cunoscute. Recunoașterea meritelor sale științifice și a valorii deosebite a operei sale a venit din partea marilor nume din științele religiilor din a doua jumătate a secolului XX, așa încît criticile pe care le-am menționat mai sus s-au dovedit a fi simple expresii ale unui provincialism cultural, confirmînd astfel caracterul efemer al criticii de întîmpinare în raport cu rezistența în timp a marilor lucrări de sinteză.
Gabriel Badea este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” și specialist în opera lui Mircea Eliade.
Credit foto: Wikimedia Commons
