Este dificil să scrii despre Complexul Energetic Oltenia, ca om al Gorjului care trăiește aici și care, fără să vrea, a fost martorul mut al creșterii și prăbușirii sale. Te afli în postura celui care trebuie să vorbească despre un șir de fapte urîte pe care niciodată, în nici un fel, nu le-a putut influența. Este ca și cum ar trebui să mărturisești despre un rău la care ai fost martor. Ai văzut că este vorba despre un rău, dar infinita sa putere de multiplicare a fost cu mult peste mijloacele tale de acțiune. Aici, în Gorj, în ultimele decenii s-a produs o crimă economică. Oamenii, prin inconștiența lor, au prilejuit-o și chiar au înfăptuit-o. Este o crimă din șirul multora desfășurate la noi după Revoluția Română. Așa cum moare CEO au murit și Tractorul Brașov, Electroputere Craiova sau ARO. Mii de entități de producție din economia noastră au dispărut ca prin farmec, într-un joc pe care unii dintre noi, azi, îl numesc o imensă trădare națională. Poate că a fost și așa ceva, dar poate că a fost la mijloc și multă prostie, inconștiență și mai ales hoție. La asta, la ultima, ne vom referi în primul rînd cînd vorbim despre CEO.
Economiștii liberali au o vorbă foarte dragă spusă de către Milton Friedman și pe care o cităm aproximativ: dacă un stat este pus să gestioneze nisipul din Sahara, atunci în curînd deșertul respectiv poată să rămînă fără nisip. Deci nu există un administrator mai prost decît statul. Asta pentru că instituțiile sale se află la mîna politicienilor și aceștia sînt hoți, cu adevărat lacomi și insațiabili. Ei pot fura pînă și nisipul din Sahara, fără a avea vreo remușcare. Și așa se întîmplă indiferent de țara pe care o luăm în discuție. Atunci cînd este vorba despre lăcomie, am putea spune că nu există diferențe între americani, români, bulgari sau ruși. Dacă poate fura ceva, omul, în general, și politicianul, în special, fură fără nici o remușcare. Natura umană are drept dimensiune a sa lăcomia. În statele care învață ceva din istoria lor, aceste lucruri despre care vorbim sînt foarte cunoscute și, din acest motiv, contactul politicienilor cu statul este unul pur formal. Statele respective nu dețin active economice, iar pentru cele pe care le dețin au instituit proceduri de management transparent și acces la informații care să evite devalizarea lor. Și tot se fură și acolo. Numai că la noi se jefuiește, nu se fură. Dimensiunile acestui jaf sînt atît de mari încît pun în pericol însăși existența entității economice. CEO este din acest punct de vedere un exemplu clasic, de manual. S-a investit foarte puțin și retehnologizările au fost făcute pe sărite și din ce în ce mai rar. De aici s-a furat nu cu plasa, ci cu sacul de bani. Este un fapt real acesta despre care vorbesc și nu o exprimare metaforică. Imaginea aceasta a sacului cu bani scos pe poarta complexului energetic mi-a fost servită de către un șofer. Era omul care mă ducea la ședințele de CA al Electrocentrale Turceni timp de un an, adică un fel de fereastră între două partide de furat organizate acolo. Întrebîndu-l cît de mult crede că au furat predecesorii mei din executiv, care aveau cu toții dosare penale, mi-a răspuns că nu poate da o cifră. Dar că ceea ce știe sigur este că s-au furat bani cu sacul. Despre asta este vorba. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în curînd, România, pe fondul crizei energetice mondiale pe care o trăim, tinde să rămînă fără producție de energie electrică pe cărbune.
Cine sînt autorii jafului? Tot felul de oameni. Dacă i-ai vedea acum pe stradă ai zice că nu au putut face așa ceva. Exact ca în cazul babei de la țară al cărei nepot a violat vecina. Baba spune mereu că băiatul ei este cuminte. Tot așa spun și sătenii. Dacă îi asculți pe toți ai impresia chiar că violul nu s-a produs. Adică imaginea martorilor este unică: acel copil care a violat este de fapt un sfînt, fata nu a existat, iar fapta nu poate fi pedepsită. Cum să pedepsești pe cineva pentru un viol făcut de un băiat cuminte asupra unei fete care nu există? Făptașii distrugerii CEO sînt politicieni locali și naționali, manageri de toate categoriile din interior, sindicaliști, oameni de afaceri. Azi, așa cum descriam situația violatorului, umblă liniștiți pe străzile din Tîrgu Jiu și explică celor care au timp să-i asculte cum că ei nu au nici o vină și că vinovat este mereu altcineva. Unii dintre ei vin chiar și pe la televiziunile locale și ne țin lecții de economie morală. Este ceva inacceptabil și de neprivit. Lipsa bunului-simț este întrecută doar de lăcomia acestor oameni. La un moment, cineva mai luminat a pus problema privatizării complexului. Se vorbea chiar despre un interes din partea unor entități de profil din Germania, nemții fiind depozitarii unei experiențe în domeniu, ca țară cu tradiție în exploatarea cărbunelui și producția de energie electrică pe bază de cărbune. Numai că ideea a fost rapid dată la o parte și CEO a rămas vaca de muls a tuturor neisprăviților. Nimeni nu a insistat și ideea a murit. Azi, entitatea economică se află în aceeași situație: sută la sută a statului, netransparentă și chiar agresivă în raport cu mediul economic intern. Nimeni nu știe cum apar tot felul de oameni în conducere, dar ce se știe exact este că închiderea definitivă este aproape.
Pe acest fond a mai intervenit și un context european straniu. UE, dominată de un progresism economic (și nu numai) jenant, și-a propus prin tot felul de acorduri să aibă un mediu mai curat. Cărbunele a fost considerat un factor masiv de poluare și s-au luat măsuri împotriva sa. Au fost inventate tot felul de sancțiuni dintre care plata certificatelor de carbon, în calitate de poluator, este numai una dintre ele. Văzînd asta, nici în al doisprezecelea ceas autoritățile române nu au căutat un investitor important și nu au făcut nimic pentru a schimba ceva la CEO. S-a mers înainte cu plata acestor certificate. Dacă fără aceste certificate activitatea, în condițiile crizei energetice provocate de războiul din Ucraina, putea deveni profitabilă, din cauza lor totul trecea pe minus. PNNR a pus capac. Un plan financiar declarat ca fiind suportul relansării europene de după COVID a fost transformat de către Comisia Europeană într-un instrument de influențare directă a politicilor din statele europene. Nepregătită și cu amatori la conducerea sa, România a căzut din nou pe post de victimă. Cineva și-a asumat închiderea CEO pe fondul primirii acestor bani. Acești bani au venit, de altfel, la pachet cu un ansamblu complex de măsuri de reformă economică și politică. Nu s-a gîndit nimeni dacă aceste reforme pot fi aplicate, dacă sînt acceptabile și dacă pot fi traduse în realitate în termeni atît de rapizi cronologic. PNNR a fost semnat de oameni care în cel mai bun caz nu-și cunosc țara. Au tratat România ca pe un fel de căruță pe care, atunci cînd te superi, o poți întoarce rapid din drum. Or, lucrurile sînt mult mai complexe. Greutățile în implementarea PNNR sînt o dovadă. A fost simplu să se semneze pentru dispariția energiei produse pe cărbune. Pînă în anul 2032, România ar trebui să renunțe complet la acest tip de energie. Închiderea unor capacități de producție și grupuri de producție fiind deja un fapt acum, în cursul anului 2026. Și ce este cel mai grav e faptul că nimeni nu negociază păstrarea acestor capacități cel puțin pînă la pornirea altora noi pe gaz. Totul riscă a se închide și rămîne să importăm energie. Adică exact scenariul cel mai rău dintre cele rele posibile. Se vorbește acum despre renegocierea acestor termene și despre amînarea acestor închideri. Dar cine mai are încredere în puterea noastră de negociere? Politicienii români par a avea acum cu totul alte priorități. Ei acum doboară guverne și fac altele. Lumea fierbe și ei au timp să stea hliziți pe la televizoare în accese de vedetism. Cu toții par a fi depășiți de dimensiunile problemelor pe care ar trebui să le gestioneze. Iar producția de energie electrică este una dintre aceste mari probleme.
Cam așa arată, pe scurt, istoria pierderii capacităților de producție de energie electrică pe cărbune. CEO se va așeza curînd lîngă miile de fabrici pierdute de economia românească. Un român normal la cap cred că nu se mai gîndește de mult să mai ceară patriotism oamenilor care-l conduc. Este un cuvînt deja mult prea mare și care nici nu trebuie prea des folosit. Dar să aibă bun-simț le putem cere? Asta ar cam trebui. Pentru că este de bun-simț să te gîndești, ca ministru, atunci cînd semnezi o simplă hîrtie, că acea hîrtie poate lăsa în întuneric țara ta. Și într-o zi, pe fondul unor evoluții politice și militare la care azi puțini se gîndesc, putem să rămînem în întuneric la propriu. Și nici măcar nu vom mai avea ce să repornim, pentru că hoții de fier vechi sînt deja la poarta CEO. Se va fura de acolo tot, așa cum s-a furat și din alte părți. Se vor fura fierul, cărămida și instalațiile. Totul se va degrada într-un peisaj nepoluant, dar dezgustător. Un peisaj pe care l-au cunoscut, așa cum spuneam, multe platforme industriale de la noi. Pentru că nu vor fi capabili nici să conserve pentru viitor și nici măcar să păzească.
Da, putem rămîne în întuneric. Adică putem pierde din casele noastre lucrul elementar pentru o minimă civilizație, curentul electric. Numai că vom rămîne noi în întuneric și nu ei. Ei, cei care au comis această crimă, vor fi prin cine știe ce părți ale planetei, calde și luminoase. Adică acolo unde și-au trimis copiii la studii, acolo unde plătesc asigurări medicale și unde au deja conturi și proprietăți. În politica noastră trebuie să pășim dincolo de această oligarhie ticăloasă al cărei unic scop este extracția rentelor. Este deja o chestiune de urgență.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă lucrare a sa este Lumea de dincolo de istorie. Despre fragilitatea construcției sociale românești (Editura Pro Universitaria, 2025).
Credit foto: Wikimedia Commons
