Dreptul de a fi inutil

Cînd Ioana mi-a trimis invitația de a scrie despre burnout, mi-a venit imediat în minte expresia italienească „dolce far niente”, pe care psihanalistul Riccardo Lombardi mi-o amintea din cînd în cînd în întîlnirile noastre, cu dorința vădită de a sublinia cît de mult contează momentele (la care italienii se pricep din cultura lor, ca și cum talentul acesta le-ar fi venit odată cu limba) în care îi dai minții timp să prelucreze situațiile pe care n-a avut răgazul să le treacă prin interior, din simplul motiv că era ocupată cu tot felul de activități. Plăcerea de a nu face nimic a devenit rară și e privită cu suspiciune de fiecare dată cînd apare, cam așa cum e privit un om așezat pe o bancă în parc, fără telefon în mînă și fără un cîine care să-i justifice prezența, bănuit repede de trecători că pune ceva la cale.

Am ales, prin urmare, să scriu despre dreptul la lene cu convingerea că ne extenuăm tocmai pentru că nu ne mai îngăduim să nu facem nimic. Știu despre ce vorbesc, fiindcă am trecut și eu printr-un burnout, ceea ce mă împiedică să privesc epuizarea de la balconul teoriei. E greu să nu faci nimic în ziua de azi, cînd timpul a devenit un lux și lipsa lui o plătim adesea cu sănătatea, așa că dreptul de a fi inutil, pe care vreau să-l apăr aici, mi se pare o cauză pentru care merită să militezi, în numele sănătății. Recunosc că e ceva comic în a milita pentru lene, fiindcă orice militantism cere mobilizare și, de regulă, ședințe. Invitația însăși mi-a adus, odată cu tema, un termen de predare și un număr precis de semne, ca să nu uit că pînă și apărarea răgazului trebuie livrată la timp.

Epoca noastră are, de altfel, o mare solicitudine față de odihnă și i-a construit o întreagă industrie. Ceasul de la mînă ne dă dimineața o notă pentru felul în care am dormit, ca la teză, iar o aplicație ne amintește din oră în oră să respirăm, de parcă am fi uitat cum se face din prima zi de viață încoace. Cînd oboseala trece, cu toate acestea, de pragul suportabil, ni se recomandă un curs de reziliență sau un week-end de wellness, adică încă o sarcină, pe care sîntem rugați s-o îndeplinim cu aceeași conștiinciozitate care ne-a epuizat. Odihna s-a transformat, pe nesimțite, într-un capitol al productivității, cu obiective de atins și cu o mică vinovăție atunci cînd nu ne iese, și chiar expresia cu care o numim, „a-ți încărca bateriile”, spune mai mult decît ne-ar conveni, fiindcă ne tratăm ca pe niște aparate puse în priză numai pentru a putea fi folosite din nou. Vacanțele se planifică precum expedițiile polare, cu hărți și rezervări confirmate cu luni înainte, încît întoarcerea la birou are uneori ceva dintr-o convalescență. Aștept din clipă în clipă anunțul primului masterat în arta de a nu face nimic, cu frecvență obligatorie.

Ce face situația aproape fără ieșire e faptul că nimeni nu ne mai obligă, în sensul vechi al cuvîntului. Byung-Chul Han, care a numit lumea noastră o societate a oboselii, observă că subiectul performanței se exploatează singur și o face cu sentimentul că e liber, așa încît călăul și victima ajung să locuiască în aceeași persoană. Fiecare dintre noi a devenit un mic negustor al propriei vieți, care nu-și permite să închidă prăvălia nici măcar duminica și se plînge de patron fără să bage de seamă că patronul e chiar el. Freud bănuise mecanismul cu mult înainte, cînd observa că supraeul devine cu atît mai sever cu cît omul e mai virtuos, ceea ce ar explica de ce epuizații sînt rareori leneși și de ce cei mai conștiincioși dintre noi au mereu impresia că rămîn datori.

Anticii, lipsiți de ceasuri inteligente și de supraeul nostru corporatist, aveau o ierarhie a timpului pe care noi am răsturnat-o cu o seninătate demnă de o cauză mai bună. Grecii numeau timpul liber scholé, cuvînt din care se trage, pe drumuri ocolite, și școala, unde copiii învață de mici să nu-și piardă vremea. Aristotel socotea că muncim ca să avem apoi răgaz, așa cum facem război ca să trăim în pace. Latinii au definit treburile prin negație, căci negotium înseamnă literal absența lui otium; româna l-a moștenit pe primul în negoț, ca și cum ar fi vrut să păstreze, dintre cele două, partea care aduce bani. Pentru cei vechi, timpul liber era condiția omului liber, pe cînd pentru noi a ajuns un lux, de cînd logica lui Aristotel s-a întors pe dos și ne odihnim doar ca să putem munci mai departe. Pliniu cel Tînăr se plîngea, ce-i drept, că a uitat de mult ce sînt tihna și odihna și nici nu mai știe ce e acel lucru leneș, dar plăcut, de a nu face nimic și de a nu fi nimic, nihil agere, nihil esse, formulă în care se poate auzi, de departe, un strămoș al lui dolce far niente.

Nu vreau, totuși, să fac din lene un ideal, și literatura mă ajută să-mi țin entuziasmul în frîu. Oblomov, eroul lui Goncearov, ar fi astăzi un client perfect pentru industria dezvoltării personale, gata să-l ridice de pe canapea cu un coach și cu o aplicație care să-i numere pașii, numai că lenea lui are prea puțin de-a face cu dulceața de care vorbea Lombardi, pentru că viața lui a stat atîta în așteptare încît a uitat să mai înceapă. Burnout-ul seamănă, la capătul lui, cu o canapea a lui Oblomov pe care n-am ales-o niciodată: corpul refuză să se mai ridice, iar lenea neîngăduită la timp ne este impusă sub forma prăbușirii. Ceva asemănător i s-a întîmplat, la propriu, lui Paul Lafargue, ginerele lui Marx, care și-a revizuit Dreptul la lene în închisoarea Sainte-Pélagie, unde a petrecut, în 1883, șase luni de odihnă forțată, singura vacanță pe care statul francez i-o putea oferi unui militant. Pamfletul cerea o zi de muncă de trei ore, într-un secol care, după vorba autorului, „sacrosanctificase” munca, iar noi, deși am scurtat de atunci ziua de lucru, am avut grijă să umplem orele cîștigate ca pe rubricile unui formular imposibil de depus incomplet.

Electrocasnicele și poșta electronică ne-au dăruit ore întregi, pe care le-am reinvestit imediat în alte îndatoriri, așa încît sîntem, probabil, oamenii cei mai bine echipați din istorie pentru a economisi timp și, totodată, cei mai convinși că nu-l au. Oboseala a căpătat, între timp, prestigiu: „n-am timp” a ajuns formula de politețe a omului important, rostită cu modestia falsă a celui care își lasă, ca din întîmplare, cheile mașinii pe masă. Cearcănele țin loc de blazon pentru cei care se cred de neînlocuit, și purtăm epuizarea ca pe o decorație pînă în ziua în care cineva ne arată ce scrie pe reversul medaliei.

Ironia are o limită, și ar fi indecent s-o trec cu vederea. Cine face două ture ca să-și plătească chiria sau veghează nopțile la căpătîiul unui părinte bolnav nu are ce face cu îndemnul de a încetini, care sună, în cazul lui, aproape ca o insultă, iar oboseala lui ține de aritmetica brutală a zilei, fără nici o legătură cu vanitatea celor care se laudă că nu dorm. Organizația Mondială a Sănătății descrie burnout-ul drept un fenomen ocupațional, născut dintr-un stres cronic la locul de muncă, rămas negestionat, ceea ce mută privirea dinspre neîndemînarea fiecăruia în a-și administra timpul spre felul în care e organizată munca. De aceea, dreptul de a fi inutil are o față publică, iar militantismul meu ar rămîne o cochetărie dacă ar uita de programul de lucru al celor care nu-și pot cumpăra o zi liberă. Mai e și o cruzime discretă în a le cere acestor oameni să fie, pe deasupra, rezilienți, fiindcă la epuizare se adaugă astfel rușinea de a nu fi rezistat destul.

Pe ceilalți, adică pe cei care și-ar putea îngădui cîteva ore libere și le umplu totuși cu ceva, îi pîndește o întrebare mai jenantă. Pascal credea că toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, din faptul că nu știu să stea liniștiți într-o cameră, și vedea în agitația lor o fugă de propria condiție. Pentru Pliniu, a nu face nimic și a nu fi nimic alcătuiau împreună o plăcere, pe cînd noi auzim în aceeași pereche o amenințare: o după-amiază în care nu ne caută nimeni ne-ar putea șterge, pasămite, din registrul celor care contează. Fără agendă și fără cineva care să aibă nevoie urgentă de noi, rămînem față în față cu o persoană pe care o cunoaștem surprinzător de puțin, adică cu noi înșine, și s-ar putea ca o bună parte din zelul nostru să fie o politețe prin care amînăm această întîlnire.

Psihanaliza a privit cu multă seriozitate orele în care, aparent, stăm degeaba. Winnicott revenea adesea la o maximă formulată aproape copilărește, be before do, a fi vine înaintea lui a face, și arăta că un copil capătă capacitatea de a fi singur din experiența de a fi fost singur în prezența unei mame care nu-i cere nimic, ceea ce face din putința de a sta cu tine însuți o achiziție a relației cu altcineva. Bion a descris, la rîndul lui, felul în care o experiență emoțională devine gînd abia după ce mintea o poate visa; ceea ce rămîne nevisat se adună în noi ca un balast pe care încercăm să-l descărcăm în acțiune, și bănuiesc că o parte din frenezia noastră epuizantă e tocmai această descărcare. Aici mi se pare că stă miezul a ceea ce îmi amintea Lombardi: mintea are nevoie de timp ca să treacă prin interior ce i s-a întîmplat, iar o viață îndesată pînă la refuz adună evenimente pe care nu apucă să le mistuie, ca un om care mănîncă în picioare la toate mesele și rămîne, cu toată graba, flămînd.

Orele pe care le trecem, cu o strîngere de inimă, la rubrica pierderilor pot fi chiar cele în care ne refacem, și de aceea dreptul de a fi inutil e, pentru mine, o chestiune de igienă psihică, la fel de elementară ca somnul: a-l apăra înseamnă a cere pentru minte ceea ce nimeni nu i-ar refuza unui mușchi obosit. Revendicat cu toată seriozitatea unei persoane care și-a numărat semnele, el ar merita trecut, dacă nu în Constituție, măcar în fișa postului. Cît despre mine, am ajuns la capătul celor zece mii de semne cerute de Ioana și îmi prescriu, cu autoritatea pe care mi-o dă propria experiență, o după-amiază de dolce far niente, cu o singură condiție, pe care sper s-o pot respecta: să nu scriu nimic despre ea.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: O geografie a fragilității (Editura Trei, 2026).