Istoria parfumului nu este doar despre eleganță și sticluțe frumoase, ci și despre rivalități și competiții, uneori de-a dreptul explozive. Căci parfumurile marilor case nu sînt născute doar din chimie, combinații reușite de aldehide, rășini și flori rare, ci din pasiune pură. Marii parfumieri nu sînt niște laboranți aplecați deasupra eprubetelor, ci artiști orgolioși. Și, dacă ridicăm puțin cortina istoriei, descoperim, în spatele celor mai celebre parfumuri, mici drame conjugale, dueluri și multă gelozie.
● Guerlain vs. toată lumea (mai ales Chanel) – Unele dintre cele mai seducătoare legende urbane ale pasiunilor născute în lumea parfumurilor îl au în centru pe Jacques Guerlain, creatorul unor parfumuri monumentale precum Shalimar sau Mitsouko. Casa Guerlain a fost mult timp sinonimă cu parfumul Franței, dominînd secolul al XIX-lea și începutul de secol XX. Însă Guerlain se „duela” pentru acest statut cu Caron. La începutul secolului XX, cele două mari case se priveau cu ochii mijiți, pe sub gene, precum două doamne la bal, care își evaluează critic, una alteia, rochiile. Fiecare lansare era așteptată nu doar de public, ci și de adversar, cu un amestec de curiozitate și teamă. Cînd Caron a lansat, în 1916, „N’Aimez Que Moi”, un nume care a fost în sine o provocare, Guerlain ar fi comentat: „Vă voi arăta eu ce înseamnă iubirea absolută”. Trei ani mai tîrziu a lansat celebrul Mitsouko. Însă amenințarea directă la tron pentru Guerlain a venit în 1921: apariția Chanel No. 5, parfumul care a folosit aldehidele (o substanță chimică ce conține carbon) în doză neobișnuit de mare, inovație care a schimbat pentru totdeauna parfumeria.
Se spune că, într-o dimineață, Jacques Guerlain a avut parte de o revelație mai puțin artistică și mai mult domestică: și-a surprins soția purtînd Chanel No. 5. Guerlain n-ar fi făcut scandal. N-ar fi trîntit coleric ușile și nici n-ar fi ținut prelegeri despre fidelitate olfactivă. A făcut ceea ce știa mai bine: a tăcut și a compus. Iar din acea tăcere s-a născut un parfum aldehidic floral, menit să fie nu doar un parfum, ci un mesaj deloc subtil pentru soția sa, căci numele parfumului, Liu, a fost inspirat de eroina din opera Turandot a lui Puccini, sclava capabilă de devotament pînă la moarte.
● Orgoliosul Beaux – Însă Liu era atît de asemănător cu Chanel No. 5, încît a fost trecut în umbra marilor creații ale lui Guerlain. Lumea îl privește și azi cu un zîmbet stînjenit, ca pe o gafă provocată de gelozia parfumierului. În ceea ce privește succesul zdrobitor al parfumului Chanel No. 5, acesta provoca iritări chiar creatorului său. Ernest Beaux nu era genul de om care să privească relaxat cum alții îi „copiază” creația în variațiuni mai mult sau mai puțin reușite. Era convins că aldehidele lui sînt precum muzica lui Bach: toți le admiră, puțini le înțeleg. Se povestește că, atunci cînd a apărut parfumul lui Guerlain, Liu, Beaux a ridicat din umeri și a rostit cu emfază franțuzească: „N-are decît să încerce. Va rămîne doar cu mirosul ideii mele”.
● Fitilul scurt al lui François Coty – Dacă există o figură care duce orgoliul pînă la spectacol public, aceea este a lui François Coty. În 1904, Coty și-a deschis magazinul pe Rue de la Boétie, într-un mic spațiu parizian care găzduia un butic, un laborator și chiar atelierul de ambalat. Parfumierul nu avea nici bani, nici experiența marilor case de parfumuri, dar avea un atu decisiv: inovația. Necunoscut publicului larg, nu era legat de nici un cod existent sau de o tradiție prestigioasă pe care trebuia s-o ducă mai departe. A pariat pe modernitate și și-a propus să lărgească publicul parfumurilor, rezervat în mod tradițional femeilor din înalta societate și curtezanelor, pentru a include burghezia mai largă. În opinia sa, parfumul ar fi trebuit să facă parte din vitalitatea artistică și intelectuală a Parisului.
Cînd a lansat primul său parfum, La Rose Jacqueminot, un soliflor (parfum dintr-o singură floare), începuturile au fost dificile. Nici un comerciant nu voia să-și asume riscuri cu un parfum necunoscut. Povestea spune că, frustrat de refuzul directorului de la Grands Magasins du Louvre, care nu a vrut nici măcar să miroasă La Rose Jacqueminot, Coty a spart o sticluță de tejghea. Parfumul i-a încîntat atît de mult pe clienții aflați în magazin, încît au cumpărat imediat tot stocul. De atunci, cînd Coty intra în marile magazine, pulveriza propriile parfumuri în aer și apoi spunea: „Acum miroase a Coty. Așa cum ar trebui să miroasă toată lumea”.
● Parfumul Thérèse – La polul opus grandilocvenței publice se află o poveste discretă și poate cea mai tulburătoare: Edmond Roudnitska și Le Parfum de Thérèse. Roudnitska, autorul unor creații majore și unul dintre marii gînditori ai olfacției, ar fi fost atins nu de gelozia profesională, ci de una mult mai intimă. Cînd a aflat că soția sa poartă alte parfumuri, nu s-a mulțumit să ofteze. I-ar fi spus calm: „N-ai nevoie de ele. Îți voi crea eu cel mai frumos parfum din lume”. Și a creat acest parfum în 1950. Însă nu l-a comercializat, l-a păstrat decenii de-a rîndul doar pentru soția sa. Le Parfum de Thérèse a fost lansat, oficial, 50 de ani mai tîrziu, în 2000.
● Războaie fără victime – Războaiele olfactive sînt poate singurele „războaie” benefice ale omenirii, pentru că se poartă în laborator, printre esențe. Sînt conflicte care se înarmează cu iasomie, iris, vetiver, rășini întunecate și fructe luminoase. Strategiile sînt compozițiile și proporțiile care transformă o formulă chimică în emoție pură. Singurele posibile victime sînt, poate, parfumurile. Un parfum nou va polemiza cu unul vechi, îl va contrazice, probabil că îl va ironiza sau, poate, îl va venera. Iar din această tensiune perpetuă se naște minunata magie a parfumeriei. Și singurul tip de conflict în care lumea devine mai frumoasă după fiecare bătălie purtată.
.jpg)
