Ministrul Samuel Savin se lăsă pe spate ȋn fotoliul de piele cu vădită plăcere. Cafeaua aburea ȋmbietor, iar soarele de toamnă ȋşi strecura pe fereastra cu transperante liliachii razele blînde care se contopeau cu aburii cafelei.
Mai avea o jumătate de oră pînă să fie nevoit să ȋl primească pe secretarul de stat care urma să ȋi aducă, aşa cum făcea ȋn fiecare saptămînă, fişa cu sugestiile sistemice de ameliorare. Nu era deloc un moment după care ministrul Savin să se dea ȋn vînt şi, deşi i se explicase de nenumărate ori, refuza să ȋnţeleagă ȋntru totul de ce era nevoie să se găsească probleme acolo unde nu se aflau. Pentru că dacă nu ar mai fi probleme, existenţa noastră nu s-ar mai justifica, ȋi spusese la un moment dat asistenta de cabinet, de care nu era foarte sigur dacă era aceeaşi de anul trecut. La ce e bun un minister al Educaţiei dacă nu mai există probleme pe care să le rezolve? Păi, dacă nu mai e util un minister, poate că ar trebui să renunţăm la el. Asistenta l-a privit cu o expresie care oscila ȋntre stupefacţie şi amuzament. Iar pentru el a fost singura dată cînd a pronunţat de nespusul. Nici o instituţie nu chestionează motivele pentru care există sau lucrează. Oare cum de uitase acest principiu fundamental? Orice nouă formă birocratică tinde să devină permanentă. Orice instituţie birocratică este justificată. Erau legi fundamentale ale statului meritocratic şi fuseseră parte obligatorie din programa de titularizare pentru o catedră de profesor. Fusese nevoit să le ȋnveţe la literă, dar erau şi acum la fel de valabile ca ȋn urmă cu treizeci de ani cînd debutase ca profesor.
Cam de un deceniu problemele sistemului de educaţie fuseseră rezolvate definitiv şi convingător. Ministrul Educaţiei de la acea dată prezentase ȋn faţa Parlamentului un raport care o demonstra cu prisosinţă. Tot atunci, în societate se pusese serios problema desfiinţării ministerului, dar, ȋn cele din urmă, fusese preferată o soluţie mai raţională: ȋn locul desfiinţării, crearea unui nou departament, şi anume Departamentul pentru Sugestii Sistemice de Ameliorare. Axioma de la care se pleca era că nu există un sistem de educaţie fără probleme, chiar dacă după ele trebuie săpat, scormonit, căutat ȋn fiecare zi. Iar axioma era adevărată, ca orice axiomă. Departamentul, care selectase cei mai buni oameni ai şcolii din toată ţara, reuşea să găsească probleme ascunse ȋn fiecare săptămînă şi să ofere sugestii pentru rezolvarea lor. Şi nu e de mirare, pentru că departamentul ȋncorporase ȋncă de la ȋnceput IPSE, Institutul Patafizic de Ştiinţe ale Educaţiei, care era plin de oameni foarte competenţi, deopotrivă pedagogi şi oameni de ştiinţă. După doar prima lună, ministrul Savin aproape se ruşinase de faptul că, fie şi pentru o clipă, ȋi trecuse prin minte că ministerul pe care ȋl conducea s-ar fi putut dovedi vreodată inutil.
De fapt, dacă stătea să privească ȋn urmă cu doar cîteva decenii, ȋşi dădea repede seama că miniştrii din trecut erau deopotrivă mai fericiţi şi mai nefericiţi decît ȋi era dat lui să fie. Nefericiţi pentru că toată lumea era nemulţumită, iar ziarele nu prea ȋi cruţau. Pe de altă parte, trebuie să fi fost tare palpitant să te afli zilnic ȋn mijlocul unor probleme reale şi aparent insolvabile. Cineva sugerase la un moment dat că ministerele rezolvă ȋndeobşte probleme pe care tot ele le creează, dar asta era o nerozie răuvoitoare. Ministerul era şi fusese dintotdeauna ȋntruparea raţiunii şi autorităţii. Se mai spusese că, deşi se agită tot timpul, ministerul lasă neatinse exact viciile structurale ale sistemului de educaţie. Dar şi asta era o calomnie, toate rapoartele interne confirmau că instituţia face ce trebuie, iar răuvoitorii nu aveau decît să le citească. Desigur, olimpienii recunoşteau cîteodată, la cîte o şuetă internă, că aveau şi contestatarii o fărîmă de dreptate, dar a doua zi, cînd se ȋmbrăcau iarăşi ȋn costum, reȋncepeau să se adape de la adevărurile eterne pe care fusese fondată instituţia.
Şi apoi, deodată, totul s-a schimbat. Tocmai cînd ţara era pe cale să intre ȋn incapacitate de plată, iar politicienii ȋncercau, ca de obicei, să stabilească dacă ţării ȋi era foarte bine sau foarte rău, ȋn fruntea Educaţiei a venit un nou ministru, care a declarat că totul ȋn ȋnvăţămînt era foarte rău. Un ministru umanist, desigur, ȋşi spuse Savin cu o oarecare satisfacţie răutăcioasă. Umaniştii, o ştia, sînt cei care strică mereu consensul public prin aceea că au obiceiul supărător şi contraproductiv de a privi faptele. Era ridicol, era ca şi cum ţi-ai dori să priveşti cerul ȋn loc să consulţi un tratat de astronomie. Sistemul de educaţie este ineficient, declarase irefutabil raportul noului ministru, copiii nu ȋnvaţă ce trebuie, nu ştiu să gîndească şi mulţi dintre ei nici să citească. Sistemul produce analfabeţi funcţional, continua nemilos actul buclucaş. Nu ȋnteleg ce citesc şi nici argumentele care li se aduc ȋn diferite speţe. Elevii nu ştiu să calculeze, să afle un procent sau să ȋşi calculeze şansele la păcănele. Copiii nu ajung la şcoală sau fug de ea ȋn multe zone din ţară. Copiii ȋnvaţă după programe depăşite, continua mitraliera neȋmblînzită. O zi ȋntreagă, nici un oficial nu a făcut şi nu a spus nimic. Inspectoratele, care ȋn mod tradiţional aveau rolul de a susţine că totul e bine ȋn cea mai bună dintre lumile posibile, au ȋngheţat. Era rar ca un ministru să spună lucrurilor pe nume ȋntr-o manieră atît de lipsită de echivoc. Miniștrii de pînă atunci, ȋn marea lor majoritate, fie susţinuseră că nu există probleme, fie susţineau că există, dar că nu sînt grave şi că sînt pe cale de rezolvare. Ce avea oare ȋn cap umanistul? Asemenea atitudine nu se mai văzuse de foarte mulţi ani, cînd un alt ministru, culmea, tot umanist, avusese o atitudine la fel de provocatoare.
Atunci s-a jucat totul, gîndi Savin cuprins de o uşoară melancolie. Cînd prim-ministrul i-a cerut umanistului să crească norma profesorilor cu două ore, acesta ar fi putut accepta fără crîcnire. Din fericire, n-a făcut-o. Mai mult, l-a refuzat pe premier ȋn direct la TV, la o oră de mare audienţă. O ţară ȋntreagă a urmărit atunci disputa televizată. Nu e vorba despre o oră sau două ȋn plus, domnule prim-ministru, ci despre a cere muncă mai multă cu bani mai puţini unor oameni care nu sînt oricum plătiţi foarte bine. Apoi, este o formă de a le răni demnitatea, ceea ce s-a tot ȋntîmplat de-a lungul timpului. Ar fi putut să accepte creşterea numărului de elevi la clasă ȋn medie cu doi copii. Nici asta nu pot accepta, a răspuns ministrul umanist. Doi copii ȋn plus nu ȋnseamnă pur şi simplu, două bănci ȋn plus, ȋnseamnă să aglomerăm clase deja pline şi să facem să dispară exact din normele celor mai nou veniţi ȋn sistem. Probabil dumneavoastră nu ştiţi, domnule premier, ȋnsă nu prea reuşim să aducem profesori tineri la catedră. Şi pentru că nu mai avem la fel de multe catedre, şi pentru că, de obicei, ei sînt primii sacrificaţi. Măsura asta i-ar alunga definitiv. Şcolile fără copii ȋşi vor pierde personalitatea juridică, a tunat premierul, deja vădit enervat. Sînteţi totuşi conştient, sper, că multe dintre aceste şcoli sînt departe de oraşe, ȋn colţuri uitate de lume, şi că asta va ȋnsemna ca ȋncă şi mai mulţi dintre cei mai amărîţi copii ai ţării să nu mai meargă la şcoală... Fusese puţin prea mult. Premierul a ridicat ochii ameninţător şi a ȋntrebat ȋn faţa unei audienţe televizuale siderate. Vreţi să spuneţi că totul e perfect acum şi că trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sînt? Desigur, nu, a răspuns ministrul. Spectatorii simţeau că un ultim văl căzuse, se discuta cu toate cărţile pe faţă, zarurile fuseseră aruncate şi nu mai era cale de ȋntoarcere. Nu e normal ca profesorii să fie plătiţi la fel, chiar dacă unii sînt mai buni ca alţii, a replicat prim-ministrul, convins că adusese ȋn sfîrşit un argument irefutabil. Sigur că nu, ȋnsă nici una dintre măsurile pe care le propuneţi nu va creşte performanţa sau concurenţa. Dimpotrivă, oamenii se vor simţi nedreptaţiţi... Ştiu că oamenii pot lucra mai mult. Aţi văzut, la fel de bine ca mine, că unii profesori aveau şi cîte două norme. Da, dar asta nu se rezolvă pedepsindu-i sau suspectîndu-i pe toţi. Domnule prim-ministru, eu nu accept aceste măsuri. Ar fi ȋn contradicţie cu ceea ce cred şi ar agrava problemele pe care raportul meu le-a formulat. Plus că economiile la buget ar fi insignifiante. Dacă insistaţi cu aceste măsuri, aveţi aici demisia mea. A fost pur şi simplu prea mult. Premierul a scos un sunet incert, ceva ȋntre suspin şi sughiţ, s-a ridicat, a spus un „Bună seara“ repezit, după care a părăsit platoul.
Toată ţara a aşteptat a doua zi demisia sau demiterea ministrului Educaţiei. Ore grele s-au scurs după o dispută publică cum nu se mai văzuse pînă atunci. Spre surprinderea generală, umanistul a fost reconfirmat ȋn funcţie. Mai mult, din acel moment, premierul nu i-a mai refuzat nimic. Rînd pe rînd, măsuri care fuseseră ignorate vreme de decenii au ȋnceput să se ȋnfăptuiască sub privirile uimite ale părinţilor şi copiilor. Educaţia a primit ȋn cele din urmă cele 6 procente din PIB pe care legea le prevedea de multă vreme. Inspectorii, aleşi dintre cei mai diplomaţi şi mai pregătiţi oameni, s-au asigurat că fiecare profesor ȋnţelege că elevii trebuie să ȋnveţe pentru ei şi nu doar pentru notele de la examene. Nici un elev nu a mai ieşit din şcoală fără să ştie şi să poată face ceea ce prevedeau programele şcolare. Proiecte bine ţintite au redus abandonul şcolar şi au crescut numărul absolvenţilor de liceu care au ales să ȋşi continue studiile ȋn facultăţi. Şcolile de la ţară au primit prioritar atenţie şi, ȋn doar cîţiva ani, au ajuns să le concureze pe cele de la oraş. Măsuri guvernamentale au atras tot mai mulţi tineri ȋn posturile de profesori debutanţi. Inspectoratele se aflau, pentru prima dată de la Revoluţie, ȋn situaţia fără precedent ȋn care să spună că totul este bine şi să nu deformeze deloc adevărul. Metamorfoza avusese loc şi se produsese treptat, ȋn linişte, ȋn fiecare zi. Mult după plecarea umanistului din postul de şef al Educaţiei, reformele au continuat şi nimeni, niciodată, nu s-a mai gîndit că ne-am putea ȋntoarce la vremurile de dinainte.
Cît de mult contează o singură clipă, se gîndi ministrul Savin, jucîndu-se amuzat cu ambalajul unei bomboane de ciocolată. Cum poate atîrna viitorul unei ȋntregi naţii de numai cîteva clipe... Clipele acelea cînd premierul ar fi putut alege să fie doar un politician cu valenţe de contabil, dar a ales să fie primul om politic român care să admită ȋn faţa ȋntregii ţări că a greşit. Momentele acelea cînd un ministru a simţit că reprezintă sute de mii de profesori, dar, mai ales, milioanele de copii din şcoli.
Cu un oftat, Savin a ieşit uşor melancolic de pe coridoarele memoriei. Ceva parcă se schimbase ȋn consistenţa luminii care cădea pe birou. La uşă se auzi un ciocănit discret.
– Intră, spuse ministrul, cu o voce decisă, ȋn vreme ce ȋşi aranjă ȋncă o dată cravata.
– Bună ziua, domnule ministru, răspunse secretarul de stat. N-a fost uşor nici săptămîna asta, dar am găsit ceva ce putem rezolva.
– Fireşte, spuse ministrul, ridicînd privirea şi potrivindu-şi pe nas ochelarii.
Afară, ȋn plină toamnă, izbucni de undeva un rîs de copil.
Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.
.jpg)
