Sever Voinescu: Conceptul „American dream” a apărut pentru prima oară în 1931, deci relativ recent, într-o lucrare a unui istoric oarecare, James Adams. Acest autor se referă în două rînduri la visul american spunînd prima dată: „Visul american este credinţa în omul comun şi insistenţa asupra avutului acestuia, care trebuie să crească cît de mult posibil, precum şi a oportunităţilor egale ale acestui om comun cu cei mai bogaţi”. Şi în altă parte spune: „Visul american este visul unei ţări în care viaţa este bogată, bună şi deplină pentru fiecare om, în care fiecăruia i se acordă oportunitatea conform însuşirilor şi meritelor sale”.
De la un moment dat încolo, visul american a devenit şi subiect de controversă, de deriziune, de dezamăgire, de nevroză. A fost glorificat ca un reper existențial luminos pentru toți oamenii și desființat ca o ipocrizie murdară, o minciună „de dînșii inventată”.
Dar dincolo de adulări și contestări, remarc ceva interesant într-un discurs al lui Martin Luther King din 1961, ţinut în faţa absolvenţilor unei școli de drept care se cheamă „Lincoln in Pennsylvania”, o universitate foarte importantă pentru afro-americani. MLK vorbește acolo despre visul american și spune ceva, după părerea mea, fundamental: „In a real sense, America is essentially a dream – a dream as yet unfulfilled”. Ce îmi atrage atenția aici nu e că visul era încă nerealizat (poate că nu e nici acum!), ci că spune „in a real sense, America is a dream”. Acest binom „real” şi „dream” îmi pare esențial şi, într-adevăr, poate că sună paradoxal. Ce spune MLK aici este că, de fapt, visul american se fondează pe faimoasa frază din Declaraţia de Independenţă: „Considerăm ca evidente aceste adevăruri, că oamenii sînt creaţi egali şi că lor le-a dat Creatorul drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. MLK adaugă: „Acesta este un vis”. [...]
Theodor Paleologu: Legat de visul american, într-adevăr, termenul e relativ recent pentru că abia în secolul XX, termenul „vis” a început să fie conotat pozitiv. Dar există o preistorie a acestui vis american. Nu doar în Declaraţia de Independenţă, ci încă mai de la început, adică deja guvernatorul John Whinthrop, la 1630, într-un discurs faimos, vorbeşte despre „a shining city on a hill”, expresie care-i plăcea atît de mult lui Ronald Reagan. Dacă am aduna toate aceste proiecții ale visului american poate că am avea o sumă care ar fi, în întregul lui, însuși visul american, Mă gîndesc la așteptările puritanilor, ale calviniştilor care s-au instalat în New England, la „The Great Awakening”, la începutul secolului al XVIII-lea cu Iluminismul și așa mai departe. Pînă la urmă, Constituţia SUA este singurul document din secolul al XVIII-lea, din Secolul Luminii, care încă reglementează funcţionarea unei societăţi și a unui stat. O să vedem cît o să mai dureze asta, dar, în paranteză spun, eu cred că democraţia americană va rezista asaltului care deja durează de ceva vreme, pentru că Constituţia este foarte solidă şi rezistentă. În plus, nu e vorba doar de textul Constituţiei, este vorba şi de anumite practici constituţionale care fac democrația rezistentă. Sînt şi alte state care au Constituţii copiate după Constituţia americană, în America Latină, dar nu au funcţionat la fel pentru că nu au avut practicile aferente. Mă refer la o anumită toleranţă faţă de adversar, care nu e considerat un duşman, ci un adversar sau un competitor, şi la o anumită reţinere în folosirea puterii. Acum, s-ar părea că nu mai există nici reţinere în exercitarea puterii şi nici respect faţă de adversari. Trebuie să ne întrebăm de unde vine asta. Atunci cînd adversarul ajunge să fie socotit trădător și mizerabil, ceva s-a stricat în funcționarea societăţii. Revin la această idee a visului american ca sumă a multor așteptări. Adăgați și ideea de „manifest destiny” atît de influentă și de prezentă în realitatea americană a secolului al XIX-lea, ideea expansiunii frontierei, pe care Kennedy a preluat-o într-un discurs celebru în care a încercat să reformuleze visul american. De altfel, este o listă lungă a diferitelor forme pe care le-a luat „visul american” în discursul politic, incluzînd aici și „New Deal”, şi „The New Frontier”, şi formulele faimoase ale lui Ronald Reagan precum „mankinds last best hope”.
S. V.: Aș vrea să revin la observaţia lui MLK, că pînă la urmă acest vis american are un caracter universal și că, de fapt, îl visează „tot omul”. Atunci mă întreb: oare de ce acest tip de vis, acest tip de deziderat se numeşte american? De ce nu putem spune că este visul tuturor popoarelor? Ce este, de fapt, american în acest vis, dacă este universal? Poate pentru că se referă sau se referea la ceva foarte concret, dezirabil oriunde și oricînd. Pentru foarte mulţi ani, visul american era asimilat ideii de a fi proprietar pe o casă a ta: „home owner”. Această înțelegere a venit pînă foarte aproape de noi. George Bush Jr. a avut cîteva discursuri în care a spus: „Eu cred în acest tip de vis, că americanul trebuie să fie proprietar pe casa lui, să aibă casa lui“. Amuzat, constat că, în proporţie de 80%, românii au realizat visul american. Aşa spun statisticile, că noi sîntem una din acele ţări. Dar ce mi se pare interesant e că această statistică este citată adesea ca un argument al înapoierii societății noastre. De fapt, ni se spune, lumea civilizată, europeană, este una în care sînt puţini proprietari şi mulți chiriași. În orice caz, sentimentul proprietăţii, sentimentul că ai un lucru al tău pe care l-ai obținut, și nu orice lucru, ci chiar locuința ta, este un ingredient al acestui vis.
T. P.: Eu cred că cel care a înţeles foarte bine lucrul acesta foarte devreme e Tocqueville, în anii 1830. Cartea lui e absolut genială şi este, de fapt, o carte despre democraţie într-un sens nou, un sens diferit de cel pe care îl avea la autorii clasici, la Platon, Aristotel şi tot ce înseamnă filozofie politică antică. Tocqueville dă alt sens democraţiei, ca o formă de egalitate, dar nu o egalitate totală a averilor, ci o egalitate a condiţiei, egalitate în faţa legilor și absența privilegiilor. De aceea spune Martin Luther King că e un vis care încă nu e cu totul realizat, pentru că e vorba de această egalitate, și nu de o egalitate nivelatoare. [...]
S. V.: Cum ţi se pare actualitatea americană din perspectiva visului american? Ce crezi despre această victorie extraordinară a lui Donald Trump, despre susţinerea pe care continuă să o aibă, afirmînd un anume tip de vis american?
T. P.: Există un text clasic care e un fel de arhetip al retoricii de tipul Trump, şi anume discursul unui demagog atenian pe nume Cleon, care a devenit foarte puternic în anii 420 î.Hr., după moartea lui Pericle. Era activ şi înainte, dar apogeul lui vine după moartea lui Pericle. În cartea a III-a din Războiul peloponeziac a lui Tucidide găsim discursul lui Cleon, care este exact MAGA: Make Athens Great Again. El spune așa: eu sînt ca voi, eu încarnez voinţa poporului, omul de pe stradă are dreptate, nu intelectualii, nu oratorii care vin cu vorbe meşteşugite, doar instinctul popular este cel corect, doar egoismul, doar Atena pe primul loc, sigur că noi sîntem o democraţie în interior, dar faţă de ceilalţi trebuie să fim o tiranie, să le arătăm noi, să-i stoarcem, să-i facem să plătească pentru protecţia noastră. Cleon este prototipul absolut pentru genul acesta de discursuri şi retorica populistă.
Legat de Trump, eu aş mai vrea să evoc ceva, şi anume faptul că conservatorismul s-a schimbat complet. E o adevărată pseudomorfoză, adică ce se pretinde acum a fi conservatorism în general nu mai e conservatorism, aşa cum îl înţelegem noi şi cum îl înţelegeau mulţi înaintea noastră. Este, de fapt, o radicalizare a conservatorismului, numai că adevăratul conservatorism nu e radicalizabil. Dar hai să admitem că există două tipuri fundamentale de conservatorism. Există un conservatorism ale cărui ingrediente esenţiale sînt scepticismul, moderaţia şi un anumit empirism. Mă gîndesc la Montaigne, care este sceptic faţă de tot ce se pretinde a fi noutate, „les nouveltés”, e un scepticism care are drept corolar moderaţia. Ideea conservatoare aş zice fundamentală este că virtutea e calea de mijloc, e o idee foarte aristoteliciană. Dar există şi un alt tip de conservatorism, dogmatic, care se radicalizează, accentuînd dimensiunea dogmatică, naţionalistă şi chiar reacţionară. Radicalizarea conservatorismului la care am asistat în SUA indică ceea ce este radicalizabil în conservatorism, dar asta înseamnă renunţarea la o mare parte din ce însemna conservatorismul înainte. La asta se adaugă şi lipsa totală de maniere. Vorba lui Caragiale, „e măgar şi n-are maniere”. [...]
S. V.: Mie mi se pare că Trump nu e deloc conservator. Îmi pare că el însuşi se consideră deasupra oricăror etichete şi oricăror categorii – el este excepționalul absolut. Dar este Trump visul americanului de azi? Pentru că visul american, deşi universal, desenează un tip uman pe care pînă mai ieri l-am numit „americanul”, adică un tip care poate veni din filmele cu cowboy, un GI din al Doilea Război Mondial, un detectiv dintr-un film polițist. Rămîi uimit cînd vezi că acest gen uman desenat în imaginaţia noastră ca un om obișnuit, dar care poate deveni, grație unor însușiri personale, chiar un erou planetar, universal, acceptat ca model de toată lumea, pare a fi realmente o iluzie. Nu mai e vis, e iluzie.
T. P.: Eu cred că ce spui reprezintă o formă a visului american.
S. V.: Atunci visul acesta n-are nici un fel de realitate și mă întorc la MLK: „In the real sense, America is a dream”. Subliniez: in the real sense. Visul american, deci, rămîne doar o poveste care, totuși, a mişcat zeci, sute de milioane de oameni.
T. P.: Nu doar că a mişcat, a fanatizat. Eu cred și altceva, anume că, în zilele noastre, în care masculinitatea e foarte mult criticată și deconstruită, asistăm la un fel de reafirmare mîrlănească a masculinităţii. Îi avem pe fraţii Tate, de pildă. M-am uitat cu interes la cursurile lui Andrew Tate despre stoicism. Vă recomand, e foarte interesant! Găsiți acolo stoicismul în varianta ultra-mîrlănească. Nu mai e Marcus Aurelius, Cicero sau Seneca, este Andrew Tate. Această reafirmare mîrlănească a masculinităţii atrage un anumit tip de public, preponderent masculin, dar nu numai.
S. V.: Crezi că visul american este deformat şi de o determinare de genul acesta?
T. P.: Cred că da.
S. V.: Ai o părere foarte proastă despre visul american.
T. P.: E un aspect al visului. Vise avem de toate felurile. [...]
S. V.: Înainte de a ne opri aș vrea să spun un banc, care mi se pare foarte relevant pentru chestiunea visului. Un om a hotărît să meargă la curse de cai şi, cu trei zile înainte, a visat noapte de noapte, obsesiv, cifra 5. S-a dus la curse, a deschis programul la cursa a cincea şi s-a uitat la calul cu numărul 5 pe care, ce să vezi, îl chema Cincizeci și cinci. Şi-a spus imediat: ăsta e! A mers la ghișeu și a pariat toţi banii pe calul numit Cincizeci și cinci, care avea numărul 5 în cursa a cincea. La sfîrșitul cursei, calul a ieşit pe locul 5.
Bancul ăsta e foarte bun, pentru că ne spune cam cum trebuie să ne raportăm la vise și la visuri, şi anume: nu trebuie să considerăm că visele și visurile ne spun chiar ceea ce visăm noi.
T. P.: Să vă spun şi eu o anecdotă, nu e un banc, e ceva real. A fost întrebat academicianul Grigore Moisil: „Domnule profesor, dumneavoastră, ca om de ştiinţă, credeţi în vise?”. Şi a răspuns: „Sigur că da. Deunăzi am visat că eram în Aula Academiei şi că prezidam o şedinţă. Şi cînd m-am trezit, chiar eram în Aula Academiei şi chiar prezidam o şedinţă”.
Theodor Paleologu este profesor particular de retorică şi filozofie. Îl găsiți la paleologu.com.
