Venim pe lume cu un bagaj care conține o moștenire genetică, un sistem nervos construit din vulnerabilități și resurse, povești familiale, traume, credințe și modele relaționale. Nu ne alegem genele, familia, cultura sau perioada istorică în care ne naștem. Cu toate acestea, așa cum am scris în și cartea Prețul libertății, există ferestre de libertate sau relații-țesătură prin care înțelegem că nimeni nu este condamnat să care o viață întreagă acel bagaj primit la naștere. Experiențele ulterioare, relațiile, educația, terapia, șansa unui mediu mai bun decît cel inițial în care ne-am format reorganizează conținutul bagajului psihologic.
Omul este singura ființă care știe că va muri și că moartea e inevitabilă. Această conștientizare produce o anxietate existențială permanentă, ca un sunet de fond ce ne însoțește întreaga viață, iar mare parte din comportamentele noastre reprezintă încercări de a gestiona această anxietate. Acest fenomen a fost studiat sub numele „Terror Management Theory”, de psihologii Greenberg, Solomon și Pyszczynski, care afirmă că, atunci cînd gîndul la moarte devine activ, cresc nevoia de statut și dorința de acumulare, astfel încît banii, posesiunile, realizările devin proteze psihologice care ne apără de vulnerabilitatea simțită.
Adunăm resurse și pentru că ne oferă iluzia controlului asupra haosului. Și parțial este adevărat. Unii oameni consideră că acumulează doar din responsabilitate, în realitate poate fi vorba despre anxietatea existențială, ca mecanism de apărare psihologică. Dacă nu putem opri moartea măcar să avem iluzia că avem control asupra incertitudinii. De aceea, în numeroase experimente de tip mortality salience (activarea gîndului la moarte), cercetătorii au observat că oamenii tind să acorde mai multă importanță banilor, să devină mai materialiști, să fie mai preocupați de statut și să caute mai mult control. Lucrul acesta are rădăcini în copilăria noastră, atunci cînd ne-am simțit vulnerabili și neprotejați. Ca urmare, ne-am format credințe pe care le purtăm cu noi în bagajul psihologic prezent. Deși la vîrstă adultă ajungem să avem resurse care devin o proteză emoțională ce ne oferă siguranță, identitate și pare dovada că nu ne vom mai întoarce niciodată în locul din care am plecat, totuși rănile avute rămîn, uneori sub forma zgîrceniei. Ce merită observat, de asemenea, este că sînt oameni care împărtășeau cu ușurință cînd nu acumulaseră, dar cînd au început să dețină resurse mai multe au început să devină obsesivi și zgîrciți. O explicație ar putea fi că, adeseori, înaintarea în vîrstă vine cu o creștere a angoasei existențiale.
Ieșind puțin din explicațiile psihologice și mergînd spre zona neuroștiinței, înțelegem că oamenii diferă enorm în sensibilitatea sistemelor cerebrale asociate recompensei și conexiunii sociale. Generozitatea activează striatul ventral și cortexul prefrontal medial care sînt circuitele afilierii și recompensei, ceea ce arată că pentru unii oameni a oferi produce o plăcere autentică, pe cînd la alții sînt activate zonele responsabile, sinonime cu durerea și pierderea. Acest comportament nu are legătură doar cu caracterul, ci și cu structura neurologică formată de experiența de viață.
Tomasz Zaleskiewicz este un psiholog social și economic polonez foarte cunoscut pentru cercetările sale despre psihologia banilor, risc, luarea deciziilor și relația dintre bani, moralitate și fericire. Unul dintre studiile cele mai cunoscute ale echipei sale este despre relația dintre bani și frica de moarte. Ei au observat că atunci cînd oamenilor li se activează gîndul la propria mortalitate, valoarea psihologică a banilor crește. Cu alte cuvinte, banii devin un fel de „tampon existențial” împotriva anxietății generate de conștientizarea morții. Atunci cînd banii devin principalul regulator emoțional, apare acest paradox: cu cît ai mai mult, cu atît simți că ai nevoie de și mai mult pentru a fi în siguranță. Din această perspectivă, zgîrcenia nu mai este doar lipsa generozității, ci expresia anxietății. Un alt aspect interesant e că succesul nu schimbă oamenii, ci îi dezvăluie. Cînd nu ai bani ești obligat să fii conectat la ceilalți, ai nevoie de comunitate, de ajutor, de relații. Cînd ai suficient, multe dintre aceste dependențe dispar, iar aici începe să se vadă structura profundă, caracterul oamenilor, deoarece banii nu ne transformă, ci ne amplifică trăsăturile de caracter și anxietatea. Dacă în interior există generozitate, aceasta crește, însă dacă există egocentrism, de asemenea și acesta se accentuează. În cercetări mai recente, Zaleskiewicz și colaboratorii au arătat că activarea unei „mentalități de piață” îi face pe oameni să gîndească mai mult în termeni de cost-beneficiu și proporționalitate și mai puțin în termeni de grijă, compasiune și relație umană. Avînd aceste explicații ale acestui bagaj psihologic care se întrepătrund precum verigile unui lanț, ne putem explica următoarea verigă – self-serving bias, adică persoana ajunge să creadă că tot ceea ce are este exclusiv rezultatul meritelor proprii, uită contextul, norocul pe care l-a avut cu oamenii care au ajutat-o. Succesul se datorează doar acesteia integral, iar dificultățile pe care alții le întîmpină sînt defectele lor, ceea ce duce la dispariția compasiunii și face loc apariției judecății.
Una dintre marile provocări ale maturității psihologice despre care psihiatrul Paul Conti vorbește este conflictul dintre generativitate și stagnare. Generativitatea înseamnă să transmiți, să contribui, să investești în oameni, să lași ceva în urmă care să conteze. Stagnarea înseamnă retragere psihologică, centrare pe sine, defensivitate. Apropierea de finalul vieții nu produce automat generozitate – din contra, amplifică structura existentă.
Cred că unul dintre cele mai de preț bagaje care merită luate cu noi este generozitatea autentică. Sînt oameni care se simt bogați atunci cînd împart, spre deosebire de cei care o fac acumulînd. Plăcerea de a dărui, de a ajuta, de a face cadouri ține de bagajul emoțional și are semnificația că ne pasă și că ne-am gîndit intenționat la cel căruia îi oferim. Generozitatea autentică rămîne una dintre cele mai clare expresii ale libertății interioare. Un om poate avea milioane și să trăiască psihologic în sărăcie. Și poate avea foarte puțin, dar să se simtă suficient de în siguranță încît să împartă cu ceilalți. La sfîrșitul vieții, nimeni nu pleacă cu ceea ce a strîns. Casele, conturile, premiile se duc, ceea ce rămîne sînt urmele întîlnirilor noastre, oamenii pe care i-am iubit, cei care ne-au iubit și cei cărora le-am fost sprijin.
Așadar, bagajul pe care îl lăsm în urmă arată luminile și umbrele ce ne-au locuit. Nu cred că ceea ce acumulăm ne aduce mai multă liniște, ci mai degrabă sentimentul că am trăit o viață care a avut sens și că am lăsat ceva valoros în urma noastră ne va aduce împăcarea cu noi înșine. În practica clinică am întîlnit oameni aflați în prag de plecare din viață și bucuria lor de a fi fost de folos, generoși și buni în relațiile pe care le-au avut a fost pentru mine o lecție profundă, care m-a ajutat să-mi reconsider bagajul pe care îl port cu mine.
Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută cu formare în terapie cognitiv-comportamentală și scriitoare. Ultima sa carte, Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, a apărut la Editura ZYXBooks, în 2025.
