Muriel Fabre-Magnan: Instituția libertății

Cînd sub pretextul creativității juridice se destructurează armătura logică a acestor drepturi și libertăți, este fragilizat și fundamentul lor.

Colecția Eunomia – inițiată de Centrul pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă de la Universitatea din București, în parteneriat cu Editura Universul Juridic – s-a îmbogățit cu o nouă carte, Instituția libertății de Muriel Fabre-Magnan, tradusă impecabil de Diana Dănișor și prefațată de Dan Claudiu Dănișor cu o profundă și subtilă deslușire a sensului textului. În lumea specialiștilor din domeniul dreptului civil, autoarea, profesoară la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne, are o reputație indeniabilă, mai ales datorită lucrărilor publicate în materia obligațiilor. Pentru publicul mai larg, ea este cunoscută pentru scrierile de filozofie a dreptului, fiind autoarea unor lucrări de referință despre demnitate, autonomia personală și funcția justificativă a consimțămîntului. Cum se precizează din capul locului, Instituția libertății se limitează „doar la punctul de vedere și la viziunea dreptului”. Totuși, discursul juridic se întemeiază la tot pasul pe lecturi cuprinzătoare de metafizică, filozofie morală, filozofie politică, filozofie a dreptului și logică juridică, incluzînd, într-o listă selectivă, autori de la Aristotel, Pico della Mirandola, Hobbes, Locke, Vico, Montesquieu, Rousseau, Kant, Constant, Tocqueville, Bentham, J.S. Mill și pînă la Bergson, Kantorowicz, Starobinski, Wittgenstein, Arendt, Berlin, Rawls, Nozick și Manent. Așa se face că această carte de drept poate fi citită cu egal interes de juriști și de oricine este interesat să înțeleagă mai bine relația dintre demnitate, libertate și consimțămînt. Abandonînd terminologia superspecializată a studiilor de drept în favoarea unui limbaj eseistic, autoarea reușește să facă inteligibile denotațiile juridice ale acestor concepte, păstrînd însă conotațiile multiple născute din lunga și ampla aventură intelectuală care le-a precedat și apoi le-a însoțit. 

Genealogia libertății este investigată pentru a pune în lumină drumul pe care s-a mers în domeniul dreptului de pe terenul solid pe care a fost creată armătura juridică a libertății negative, avînd ca scop protecția vieții și siguranței persoanei, pe nisipurile mișcătoare ale libertății pozitive. Pe acest drum a fost uitată rigoarea logică în favoarea falsei creativități juridice, prin trecerea de la libertățile particulare, cu un conținut limpede și cu limite bine stabilite, la indeterminarea juridică a unei libertăți generale și prin consacrarea unui drept la autonomie personală, cu substanță volatilă și contururi vagi. Dacă Julien Benda a deplîns trădarea cărturarilor, Muriel Fabre-Magnan deplînge, fără a o spune expres, trădarea juriștilor. Relativizarea arhitecturii juridice a libertății, cu scopul declarat de a-i deschide toate orizonturile, a permis Curții Europene a Drepturilor Omului să invoce dreptul la autonomie personală pentru a-și lărgi competența, iar apoi să se pronunțe în domenii care depășesc frontierele inițiale ale acestei competențe. Cum observă autoarea, această Curte „s-a eliberat astfel progresiv de orice normă și a putut, în acest sens, să fie calificată drept jurisdicție «tiranică», jurisprudența sa devenind foarte arbitrară și imprevizibilă... Libertatea înțeleasă ca un drept general la autodeterminare, ca facultate de a face alegeri și de a-ți duce viața cum vrei, ascunde numeroase capcane, în care Curtea se lasă prinsă. În particular, această definiție a libertății a pus în mod logic în centru criteriul consimțămîntului. Curtea Europeană se lasă absorbită și închisă în ideea că libertatea ca autonomie personală ar avea drept singură definiție și drept unică exigență libera exprimare a propriilor alegeri ale persoanei, avînd deci drept singur criteriu consimțămîntul acesteia”.

Pornind de la această observație, autoarea trece în revistă iluziile consimțămîntului. Ar fi eronat să se înțeleagă că, identificînd aceste iluzii, autoarea ar considera că sînt revolute conceptele juridice de consimțămînt și contract. Unei specialiste în materia obligațiilor, adică a unei teorii generale clădite tocmai pe temeiul acestor două concepte, nu i se poate atribui o asemenea intenție. Ea reproșează doar ignorarea limitelor logice ale acestor concepte, cu un efect foarte grav: răsturnarea libertății. Ideea este exprimată succint, dar elocvent într-o frază care are limpezimea de cristal a adevărului: „(l)ibertatea și atotputernicia consimțămîntului sînt astfel adesea fluturate, nu pentru a putea acționa liber pentru sine și asupra ta, ci pentru ca ceilalți să fie autorizați să accepte să se pună la dispoziția noastră”. Prin această răsturnare de sensuri, au devenit posibile: libertatea ca justificare a oprimării celuilalt, libertatea de a-ți înstrăina libertatea, invocarea unor drepturi și libertăți contra altor drepturi și libertăți, noile forme de sclavie, interdicția de a interzice, dreptul de a-ți deteriora, distruge sau ceda propriul corp, cererea nelimitată de noi drepturi și cererea de legitimare a încălcării legii.

Toate aceste consecințe periculoase ale supralicitării libertății, consimțămîntului și contractului au însă o contrapondere necesară: demnitatea, ca valoare și ca statut; însumînd aceste două dimensiuni, principiul demnității persoanei este fundamentul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Cînd sub pretextul creativității juridice se destructurează armătura logică a acestor drepturi și libertăți, este fragilizat și fundamentul lor. Muriel Fabre-Magnan își finalizează discursul cu o constatare de bun-simț, care este și un avertisment pentru juriști. „Credința în om, clamată prin intermediul principiului demnității, departe de a fi un enunț idealist, este, din contra, la înălțimea cunoașterii acestui adevăr prozaic implacabil: că barbaria și inumanitatea sînt inerente condiției umane. Afirmarea demnității umane nu este deci un strigăt de victorie, nici o încîntare în fața naturii umane, ci semnul efortului – adesea supraomenesc – pentru a dăinui și a rezista.

Demnitatea constă în a face față. În fața abisului, ființa umană nu are altă opțiune. Să facă față lipsei, adică să recunoască lipsa constitutivă a ființei umane, dar să reușească să o pună la distanță. Să mențină o distanță în fața vidului pentru a nu se prăbuși și a nu se lăsa înghițită. Nu este vorba să te îngrădești sau să-ți înfrîngi dorința, nici să limitezi cuvîntul și libertatea, ci, din contra, să le faci posibile.”

 

Share


Fantezii

Fantezii