„Din toată familia noastră am rămas numai noi.” Cu aceste cuvinte o întîmpină Ioana Celibidache pe Monica Pillat în seara de 27 septembrie 2009, la Paris, în apartamentul de pe Rue Boissière. Mătușa și nepoata nu se întîlniseră pînă atunci. Prima plecase în exil în 1946, cînd nepoata încă nu se născuse. Au rămas apoi despărțite mai bine de șase decenii, fie de vitregiile, fie de capriciile istoriei. Din dialogurile „față către față”, prilejuite de această întîlnire tîrzie, și din cele care au urmat prin e-mail, timp de șapte luni, s-a născut cartea Ioana Celibidache, o mătușă de poveste, publicată la Editura Humanitas, într-o primă ediție în 2011, cu puțin timp înainte ca mătușa să se fi stins din viață, și într-o a doua ediție în 2025.
În acest roman biografic în dialog, Ioana Celibidache este nu numai personajul principal, ci și o altfel de coautoare. Convenția literară a dialogului presupune complementaritatea întrebărilor și răspunsurilor. Dar, în mod discret, aceea care întreabă se retrage din prim-plan, proiectînd întreaga lumină asupra celei care răspunde. Această strategie abilă de scriere a textului stabilește raportul fidel dintre adevărata autoare și personajul pe care îl construiește. Fără să fie pură ficțiune, personajul care rămîne pe scenă nu se conturează doar prin propriile mărturisiri, ci și, mai ales, prin modul ingenios în care Monica Pillat reașază decupajele memoriei în structura textului, potrivit unei „magii” care transformă viața în poveste, adică în literatură.
Iar personajul este într-adevăr de poveste. Bunicul patern a fost Ion Procopie Dumitrescu, care a studiat dreptul la Paris, fiind apoi magistrat timp de șase ani, prefect și primar al Bucureștiului. În 1877, cînd era primar interimar, nu le-a permis trupelor rusești să intre în Capitală, impunîndu-le să o ocolească, în drumul lor spre Dunăre. Din căsătoria cu Ecaterina Iliescu s-au născut cinci copii, între care și Maria, pictorița de mai tîrziu, soția lui Ion Pillat, cunoscută sub numele de Maria Pillat-Brateș, mama lui Dinu Pillat și bunica Monicăi Pillat. Un alt copil, Florian, a studiat la Paris, ca și tatăl său, unde s-a căsătorit cu Ecaterina Procopiu, fiica fermecătoare a unui profesor din Brăila. Din această căsătorie s-au născut două fiice, Suzanne și Ioana, mătușele Monicăi Pillat.
Cînd a început al Doilea Război Mondial, Ioana s-a căsătorit, la vîrsta de 15 ani, cu Mihai Mețianu, inginer și pilot de război, dar a divorțat după doi ani, cînd a constatat că rigoarea inginerească a soțului nu făcea casă bună cu sensibilitatea ei artistică și spiritul de aventură. Aceste calități i-au dat curajul să plece în Franța la puțin timp după ce comuniștii au fost instalați la putere prin forța tancurilor sovietice. Rămasă în țară, familia a suferit teroarea totalitară: sora a fost închisă mai mulți ani, tatăl a stat ascuns într-un pod, ca să nu fie arestat și el, iar mama a muncit într-o fabrică de pantofi, fiind ajutată cu mîncare de fosta bucătăreasă, care se ocupa de cantină.
Sensibilitatea artistică și spiritul de aventură au însoțit-o pe Ioana și în exil. După studii de desen și pictură la Paris și la Roma, s-a bucurat de recunoaștere în lumea artei, operele ei fiind prezentate în mai multe expoziții, inclusiv la București, după implozia regimului comunist. La Paris l-a reîntîlnit pe Nicolae Duca, un admirator din țară, cu care s-a căsătorit și au plecat în Argentina. Cum mărturisește Ioana, „(m)ie nu-mi place să merg în locuri unde am mai fost. Mă atrage necunoscutul, și de necunoscut am avut parte. America de Sud mi se părea mai interesantă. Buenos Aires era pe atunci un oraș cu posibilități, oferea șanse unor nepotoliți ca noi. Am ajuns acolo fără un franc, fără să știm pe nimeni. Trăgîndu-se dintr-o familie cu stare, bărbatul meu nu știa să facă nimic, dar cu timpul s-a dovedit extrem de întreprinzător și a devenit un prosper om de afaceri”.
Părea că aventura s-a încheiat. Dar era încă la început. În 1950, la Teatrul Colón, Ioana l-a văzut pe Sergiu Celibidache dirijînd, i-a cerut un autograf, s-a îndrăgostit, și-a părăsit soțul și l-a urmat pe dirijorul vrăjitor la Portofino, în Italia, apoi la Viena, apoi în toată lumea. A fost mai mult decît o întîmplare, cum a descoperit Ioana: „Sergiu era destinul meu. Iubirile de atunci mă ținuseră captivă în vremelnicie. Cu Sergiu am avut revelația iubirii eterne. Prin el am întrezărit, ca printr-un vitraliu de muzică, prezența lui Dumnezeu”. Iar despre Sergiu Celibidache adaugă că „(s)e socotea un ucenic al lui Dumnezeu, spunînd că depărtarea de credință face viața fără noimă și de netrăit”.
Reîntoarsă în țară pentru expoziția personală organizată de UNESCO la Sala Auditorium, Ioana a vizitat închisorile comuniste „unde a fost călcată în picioare elita acestei țări”. Întrebîndu-și prieteni, care suferiseră anii grei de temniță, cum de au rezistat, a primit răspunsul: „Numai credința în Dumnezeu ne-a salvat”. A vizitat apoi mînăstirile din Bucovina. După această dublă experiență spirituală, a pictat doi ani icoane abstracte. „De aceea m-am temut ca la vernisaj să nu fiu greșit înțeleasă, iar tablourile mele să nu pară vizitatorilor un sacrilegiu. Dar nu a fost așa. Oamenii au simțit că doream să creez stări de grație prin culoare, reflexe, lumină. Crist, Fecioara, sfinții nu-mi apar ca personaje, ci ca prezențe stilizate, ca razele filtrate prin vitralii. Nu le poți vedea în clar, căci privirea muritoare e mărginită, dar ți le poți imagina, dincolo de contur. Am pictat dorul de Dumnezeu.”
Cartea despre Ioana Celibidache este doar un capitol dintr-o vastă poveste de familie. Mătușa a devenit de poveste pentru că nepoata a scris și acest capitol. Depozitară a unui inepuizabil tezaur al memoriei de familie, Monica Pillat a scris sau a editat în ultimele două decenii numeroase cărți prin care acest tezaur – care îi cuprinde pe Sabina Cantacuzino, Pia Alimăneștianu, Ion Pillat, Maria Pillat-Brateș, Gheorghe Ene Filipescu, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Pia Pillat-Edwards, Lily Teodoreanu – a fost transferat în memoria comunității.
Monica Pillat este mult mai mult decît ultimul vlăstar al unui arbore genealogic aflat în centrul unei fabuloase istorii politice și culturale. Este o moștenitoare de poveste. Ea poate spune acum: „Din toată familia am rămas toți”.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
