Partidele politice sînt și motorul, și frîna democrației constituționale. Că acest regim politic nu funcționează fără partide, mai exact fără pluripartidism, este un truism. Tot atît de adevărat este însă că tot partidele politice sînt responsabile de degradarea democrației constituționale, cu consecința previzibilă sau deja actuală a unor regimuri politice iliberale, autoritare, populiste. Dezamăgit de pluripartidism, electoratul caută salvarea în partidul unic, de extremă-stînga sau de extremă-dreapta. Cauza principală este incapacitatea partidelor politice de a înțelege și de a-și adapta procesele de reprezentare politică și de comunicare socială în acord cu schimbarea paradigmelor de structurare a ordinilor naționale și a ordinii internaționale.
Se vorbește mult în aceste zile de reforma statului, cu ținte multiple: creșterea veniturilor, reducerea cheltuielilor și absorbția fondurilor europene pentru a asigura echilibrele macroeconomice, în primul rînd echilibrul bugetar, reorganizarea administrativ-teritorială, regîndirea politicilor economice, în context european și global, rezolvarea crizelor din sistemul de învățămînt și din cel de sănătate, limpezirea și consolidarea instituțiilor de justiție, de apărare și de securitate națională; nu în ultimul rînd, participarea competentă, constantă și eficientă în structurile Uniunii Europene și în cele ale organizațiilor internaționale. Nu sînt ținte noi. Se discută despre ele de aproape trei decenii, de cînd se pregătea aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO. S-au elaborat programe de guvernare și politici publice, fie aplicate pe sfert, fie amînate, fie eșuate. Ca urmare, aceste ținte au rămas mai puțin sau mai mult îndepărtate, nici una atinsă. Responsabilitatea – nu unică, dar principală – este a partidelor politice. Credibilitatea lor a atins de multă vreme cota de avarie, ele se scufundă treptat, dar par să nu înțeleagă că reforma statului nu este posibilă fără propria reformă. Nu se poate face reforma statului fără reforma partidelor politice. Nici una dintre aceste reforme nu mai poate să fie amînată, fără pericolul destrămării instituțiilor democrației constituționale, care nu pot funcționa fără credibilitate.
Dificultatea enormă este asumarea simultană și coordonarea acestor două reforme. Soluțiile pentru a atinge țintele reformei statului sînt cunoscute, dar sînt alternative, fiecare pachet de soluții avînd efecte diferite, cu un grad diferit de acceptare de către diferite categorii sociale. Mai puțin cunoscute par să fie țintele, soluțiile și procesele instituționale care configurează reforma partidelor politice. Dacă formarea guvernului și adoptarea programului de guvernare premerg, inevitabil, reformei interne a partidelor care formează coaliția, acestea trebuie să înceapă propria reformă imediat după acest moment. PSD, PNL, USR și UDMR trebuie să organizeze congresele pentru alegerea organelor de conducere, cît mai repede, în această vară.
Dacă liberalii au dat un prim semn de schimbare la sfîrșitul anului trecut, părînd să înțeleagă lecția alegerilor prezidențiale, totuși interimatul nu este suficient. Numai o conducere validată prin congres va avea autoritatea necesară pentru a elabora și a realiza programele de reformă internă într-o perioadă de cel mult doi ani. Deși a părut incoerent, USR a reușit totuși să contribuie la calificarea lui Nicușor Dan în turul II la alegerile prezidențiale, rezultat fără de care ar fi fost imposibilă solidarizarea electorală care l-a instalat în fotoliul plin de piuneze de la Cotroceni. Întîrziată și mai puțin convingătoare este conducerea interimară a PSD, deși există social-democrați în măsură să amelioreze imaginea acestui partid, dar nesolicitați în acest interimat. UDMR are lideri credibili nu numai pentru electoratul propriu, dar și pentru o bună parte din majoritatea etnică românească. Nu mai puțin, această formațiune politică nu poate evita reforma internă, pentru a permite pluralismul politic, fără de care și-ar accentua trăsăturile de partid autoritar al etnicilor maghiari.
Pentru toate aceste formațiuni politice, congresele pot fi punctul de început al reformei interne, dar numai dacă vor fi aleși acei lideri care au viziunea clară și voința puternică pentru a concepe și a realiza o arhitectură instituțională dinamică, cu structuri democratice de selectare și de promovare a valorilor, pe temeiul unor clarificări doctrinare, cu identificarea și fidelizarea electoratului propriu. Statutele și criteriile de stabilire a delegaților la congrese trebuie să fie gîndite pentru a permite reprezentarea în raport cu performanțele politice ale organizațiilor județene și pentru a împiedica cooperativele de vot ale mediocrității. Dacă echipele de conducere națională vor avea aceste calități, vor putea continua reforma instituțională în organizațiile locale, înlocuind baronii specializați în extragerea rentelor din rețelele de corupție cu lideri care să dea comunităților șanse economice, culturale și educaționale.
Partidele politice nu vor fi instituții viabile dacă nu își pregătesc din vreme echipe alternative de lideri. Uzura în viața politică este mai accentuată și mai accelerată decît în alte domenii. Înlocuirea periodică a echipelor de conducere, atît la nivel național, cît și la nivel local, pe măsură ce își erodează credibilitatea, nu este posibilă decît dacă fiecare partid are structuri interne de resurse umane, care să pregătească noi lideri. Ideal ar fi ca aceștia să fie mai buni decît aceia pe care îi înlocuiesc. Este intolerabilă risipirea iresponsabilă a banilor, nu puțini, primiți de partidele parlamentare de la bugetul statului, deși aceștia puteau fi folosiți pentru atragerea specialiștilor în elaborarea politicilor publice, inclusiv prin crearea și consolidarea institutelor proprii, după model german, care să fie și școli de formare a noilor lideri politici. Încercări, în mod regretabil abandonate, au fost făcute și de PSD, și de PNL. Consolidarea unor asemenea institute de specialitate, aferente partidelor politice, depinde însă de modificarea legislației privind indemnizațiile primite de la bugetul de stat, astfel încît o parte semnificativă a acestora să le fie alocată.
Nu numai că reforma statului nu este posibilă fără reforma partidelor politice, dar fără aceste două reforme va urma o resetare a societății, imprevizibilă, cu efecte distructive, cel puțin pentru o bună perioadă de timp.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
