Un ipocrit de mare forță morală

Editorii au dreptate: pentru spiritul contemporan, Seneca este un autor vandabil, e bine că-l reeditează periodic. Și profesorii de filozofie au dreptate: Seneca e genul de stoic care se pretează de minune ca studiu și reflecție pentru tinerii de azi, e bine că-l predau. Și cititorii au dreptate: Seneca este un autor pe măsura timpului nostru – cînd autobiografic, cînd sfătos, cînd înalt ca un filozof în togă, cînd mărunt ca un jurnalist de tabloid și, peste toate, brici de inteligent, e bine că-l citim. Genul acesta de texte în care nu știi ce să admiri mai întîi, oratorul sau stoicul, discursul sau soluția de viață propusă, sînt prizate astăzi, așa cum au fost prizate și ieri și alaltăieri și, cred, de cînd au început unii să scrie pentru alții. Întotdeauna oamenii au vrut să fie asediați de mai multe plăceri simultan, iar Seneca dă cititorului său plăceri pe mai multe niveluri. Seneca este un retor briliant, cu o nemaipomenită ușurință în mînuirea dubiului printre formule de o surprinzătoare certitudine. Intelectualmente, era un stoic, poate, pentru că așa fusese mentorul său ori, poate, pentru că stoicismul se purta la Roma. În realitate, era mai degrabă un hedonist cu sclipiri de cinic, în sensul de azi al cuvîntului. I-a plăcut mult luxul, a dobîndit averi însemnate prin mijloace imorale și s-a gudurat cît a putut pe lîngă dementul Nero. În antica Romă, ca și în lumea noastră de acum, era o mare plăcere să pledezi stoicismul, dar un mare chin să-l trăiești.

În primăvara anului 65 d.Hr., Nero a aflat despre o vastă conspirație care urma să-l asasineze și să-l instaleze împărat pe Gaius Piso, un nobil bogat, arătos, patron al artelor și – grav! – plăcut de toată lumea la Roma. Nero a reacționat firesc. Adică brutal. Aproape 40 de oameni au fost forțați de gărzile sale să se sinucidă și cam tot pe-atîția au fost surghiuniți pe viață. Printre cei forțați la suicid s-a aflat și Seneca. Filozoful și-a clamat pînă în ultima secundă nevinovăția și, spun istoricii, e foarte posibil chiar să fi fost nevinovat în acea speță. Cert este că sinuciderea lui, forțată de un împărat nebun care i-a fost și discipol, l-a salvat în ochii posterității. Și astăzi îl citim pe Seneca cu gîndul la martirajul lui final, uitînd comportamentul său pe tot parcursul vieții. Dar, parafrazînd o mostră de înțelepciune populară, e bine să te iei după ce scriu filozofii, nu după ce fac ei. Chiar și după cei care fac mare caz că e musai să pui în acord fapta cu vorba, că așa se trăiește frumos o viață. Seneca era dintre aceștia.

Poate că cel mai rușinos episod din viața lui Seneca a fost scrisoarea pe care, în anul 59, a ticluit-o în numele lui Nero, la cererea sa. După ce prima tentativă a împăratului de a-și ucide mama a eșuat, matricidul avea să reușească la cea de-a două încercare. Chiar dacă Tacitus, Suetoniu și Dio Cassius oferă scenarii oarecum diferite despre moartea Agrippinei, e cert că împăratul a decis să-și ucidă mama într-un chip spectaculos: îmbarcînd-o pe o corabie anume construită ca să se scufunde. Și a suit-o pe acea corabie cît se poate de afectuos. După niște serbări pe care, la invitația lui Nero, mama și fiul le-au petrecut împreună, împăratul i-a dăruit o corabie (da, tocmai corabia „aranjată”) și a îndemnat-o să facă o plimbare cu ea. Ceva de film, nu-i așa? Dar, nu uitați, avem de-a face cu Nero, unul dintre cei mai sîngeroși dezaxați ai Romei (poate cel mai mare!) secondat de Seneca, unul dintre cei mai mari filozofi ai Romei (poate cel mai mare!). La început trebuia să se prăbușească puntea și apoi să se deschidă găuri în cocă. Puntea s-a prăbușit, dar nu chiar așa cum era plănuit. Au murit unii dintre însoțitorii Agrippinei, dar ea a supraviețuit. Apoi, găurile s-au deschis, dar corabia nu s-a scufundat imediat din cauza faptului că puntea se prăbușise astfel încît a devenit un fel de plută. Agrippina a avut timp să sară în mare și să înoate. Una dintre slujitoarele sale a înotat înapoi către vasul care continua să plutească strigînd după ajutor și pretinzînd că ea este Agrippina, gîndindu-se că așa îi va motiva în plus pe marinari să o salveze. Ba bine că nu, auzind dintre valuri că Agrippina cere ajutor, marinarii au lovit-o pe servitoare cu răngile și au înecat-o. Pe asta s-au bazat cînd, întorși la mal, i-au raportat lui Nero că misiunea fusese îndeplinită. Doar că, la scurt timp, Împăratul a aflat că mama lui reușise să înoate mult, spre țărm, și fusese salvată de niște pescari. Ca să încheie treaba, Nero a trimis o trupă de asasini care fie au forțat-o la sinucidere, fie au ucis-o chiar ei. Sigur, nici Agrippina nu era ușă de biserică, șirul victimelor ei este îngrozitor, cum îngrozitoare sînt și multele mijloace pe care le-a folosit pentru a elimina pe mulți. Sigur, ce naște din pisică..., veți spune, dar nu despre asta e vorba aici.

Pentru că matricidul nu era bine văzut nici chiar în acea Romă sîngeroasă și, mai ales, pentru că asasinarea Agrippinei se consumase atît de penibil, Nero avea o problemă, cum am zice azi, „de imagine”. Rostul întregii tărășenii cu corabia anume făcută să se scufunde era să arate moartea Agrippinei ca pe un accident pe mare. Cum întreaga afacere s-a terminat rău, Nero a avut nevoie rapid să răspîndească în oraș versiunea lui. Lupta de PR nu e o invenție a zilelor noastre – cînd se întîmplă ceva, importantă este versiunea care se răspîndește și nu adevărul. Seneca însuși era de părere, de altfel, că adevărul nu folosește la mare lucru. Așadar, Nero a apelat la Seneca. Filozoful a scris, în numele împăratului, o scrisoare către Senat în care întoarce faptele aiuritor – cum ar zice americanii experți în PR, le dădea un „spin” stupefiant. Sub semnătura lui Nero, textul lui Seneca anunța Senatul că Agrippina plănuise o lovitură de stat (ceea ce era plauzibil, pentru că personajul era în stare – o dovedise cu vîrf și îndesat) și că se sinucisese cînd aflase că Nero a aflat. Iar partea eșuată a asasinatului a fost abil interpretată ca o intervenție a zeilor în favoarea Împăratului: cînd Agrippina a vrut să fugă, s-a scufundat corabia și abia a scăpat revenind la țărm, unde zeii, supărați că nu a murit cum au vrut ei, au pus-o să se sinucidă. Seneca era foarte bun să le întoarcă din condei.

Întovărășit cu Nero, multe lucruri deloc stoice a făcut Seneca – de la „ciupirea” unor averi confiscate de împărat de la opozanți de-ai săi, exilați ori uciși, la susținerea nebuniei egomane a Împăratului prin ample manevre panegirice. Totuși, în posteritate, Seneca a ieșit bine.

Istoria culturii universale e plină de autori care au produs o operă de înaltă vigoare morală, ei înșiși fiind de o teribilă imoralitate. E ca și cum scrisul reflectă ceea ce autorul ar vrea să fie, iar biografia reflectă ceea ce autorul n-ar vrea să fie. Seneca este exemplar pentru acest tip de intelectual: un ipocrit de mare forță morală.