Cristiana Bucureci este artist vizual, lector și fondatoare a Bucharest Collage Collective și a Collage Festival, inițiative dedicate promovării colajului ca formă artistică contemporană și instrument educațional. De-a lungul timpului, a expus în Israel, Cipru, Romanian Design Week, Cluj, Iași și Timișoara și a colaborat cu numeroși artiști și muzicieni, inclusiv cu proiecte underground precum Lil Obeah, casa de discuri Sound of Art to Come, Dubokaj & Lee Scratch Perry și Balkan Taksim, creînd punți între muzică, artă vizuală și storytelling.
Urmează să ai o a doua expoziție la Cărturești Carusel [vernisajul a fost pe 29 ianuarie a.c.] unde vei prezenta seria „Muzica inimii”.
„Art Will Tear Us Apart” de la Cărturești Carusel este o expoziție despre despărțiri care nu distrug, ci transformă. Este o colaborare născută dintr-o relație care s-a schimbat și a lăsat loc unei alte forme de întîlnire: una creativă. La nivel conceptual, expoziția reflectă tensiunea și duelul etern dintre muzică și imagine.
Eu am lansat anul trecut seria „Muzica inimii” care explorează legătura profundă dintre sunet, emoție și materie vizuală. Lucrările mele transformă muzica dintr-o experiență auditivă într-una intimă și corporală, unde ritmul devine puls, iar discurile de vinil capătă forma inimii, ca simbol al trăirilor intense. În colajele mele, vinilul nu mai reprezintă muzica, ci o conține: devine inimă, materie, ritm.
Expoziția vorbește despre muzică ca forță vitală, despre cum emoțiile se imprimă în corp și cum arta poate face vizibil ceea ce, de obicei, doar se simte, aude. Vom include și o selecție de coperți de vinil aparținînd unor trupe și artiști care s-au destrămat sau au dispărut, proiecte care au ars intens și s-au stins, dar au învins prin arta lor. Este vorba despre trupe clasice precum The Velvet Underground, The Beatles, trupe de post-punk și dub precum The New Age Steppers, Lee Scratch Perry și legende locale Sfinx și Rodion G.A.
Cum ai descoperit arta colajului și cînd ai simțit că aceasta devine limbajul tău artistic principal?
Prima mea întîlnire cu arta colajului a fost în perioada masterului de Branding și Comunicare de la SNSPA – poate chiar și mai devreme, în facultate –, dar interesul s-a conturat cu adevărat în anii în care studiam mai atent publicitatea. Obișnuiam să cumpăr albume de graphic design și să analizez afișele realizate înainte de era digitală sau la începuturile acesteia. M-a surprins libertatea și ludicul cu care erau create, combinațiile de tehnici de colaj și desen, lipsa acelei rigidități și perfecțiuni excesive pe care le vedem astăzi.
În 2015, la Paris, am descoperit adevărate comori: albume dedicate exclusiv artiștilor de colaj – rarități chiar și astăzi. M-au fascinat și inspirat atît de mult, încît mi-am propus să experimentez eu însămi această tehnică. Cum deja lucram în graphic design la agenție, am început să creez propriile colaje digitale.
Care sînt primele lucrări de colaj care te-au inspirat să mergi pe acest drum?
Răsfoiesc chiar acum albumul The Age of Collage, cumpărat dintr-o librărie pariziană, un volum impresionant de aproape 300 de pagini cu lucrări remarcabile. Încerc să-mi amintesc exact ce m-a fermecat atunci. De pildă, John Stezaker, artistul britanic care, prin simpla juxtapunere a unor cărți poștale cu peisaje și fotografii de portret – mai ales cu actori –, reușea să creeze colaje suprarealiste, pline de profunzime, ca și cum ar fi putut călători în mintea acelor oameni. Sau Francisca Pageo, artista spaniolă ale cărei forme organice, neregulate, păreau să plutească în mișcare, lăsînd să se ivească portrete delicate. Țin minte că am încercat o vreme să le copiez lucrările, doar ca să le înțeleg tehnica și felul de a gîndi compoziția. A fost o perioadă de fascinație continuă.
Cum îți influențează practica artiști precum Hannah Höch, Linder Sterling, Leif Podhajsky, Terry Gilliam sau Maria Rivans?
Apreciez că ai ales vîrfurile, dar și extremele. Toți acești artiști m-au influențat, chiar dacă stilul meu actual de colaj nu împrumută direct din estetica sau tehnicile lor.
Hannah Höch m-a inspirat prin parcursul ei, fiind una dintre puținele femei din mișcarea Dada de la Berlin. A reușit cu greu să-și păstreze locul în grup, sprijinită de iubitul ei de atunci, Raoul Hausmann, într-un context în care femeile nu erau acceptate. Cu toate acestea, arta ei a devenit o critică curajoasă la adresa patriarhatului, a rolurilor impuse femeilor și a ipocriziei burgheze.
Cu Linder Sterling și Maria Rivans am simțit o conexiune aparte, atît la nivel vizual, cît și conceptual. Colajele lui Linder, despre cenzura sexualității, sînt pline de umor, ironie și îndrăzneală, în timp ce Maria explorează stereotipurile de gen și imaginea femeii casnice sau idealizate. Țin minte că am văzut o expoziție a Mariei Rivans la MARe, acum cîțiva ani, și am rămas fascinată de combinația dintre estetica vintage și mesajul contemporan.
Leif Podhajsky m-a atras prin hipnoza vizuală pe care o creează. L-am descoperit pe coperta unui vinil al trupei Tame Impala, unde a transformat o imagine într-un caleidoscop digital. Lucrările lui sînt ca niște picturi abstracte generate din mișcare și repetiție.
L-am lăsat intenționat pe Terry Gilliam la final, pentru că el depășește orice graniță a imaginației. Prin animațiile sale din Monty Python, mi-a arătat cît de liber și nelimitat poate fi universul colajului – un spațiu unde absurdul și geniul merg mînă în mînă.
„Prefer procesul analog”
Colajul are o istorie strîns legată de mișcările dadaiste și feministe – ce înseamnă pentru tine să lucrezi într-o tradiție artistică cu o astfel de încărcătură?
Mesajele pe care artistele încercau să le transmită acum 70-100 de ani rămîn, într-un fel, actuale. Poate nu cu aceeași încărcătură, dar cu un alt substrat. Mă întreb adesea: ce mai poate fi spus astăzi? În trecut, arta avea un impact mai puternic, după părerea mea. Atît de puternic încît lucrările Hannei Höch au fost considerate de regimul nazist un pericol public în 1937. Astăzi, vocea s-a mutat parțial în alte sfere – ONG-urile sînt mai vocale și reușesc să semnaleze cu forță devierile societății. Mass-media contribuie și ea la conștientizare. Lupta actuală este mai orientată spre acțiune, spre măsuri concrete și proiecte.
Arta însă nu cred că mai poate șoca sau schimba lumea așa cum o făcea acum un secol. Banksy continuă să marcheze cu stencils zonele afectate de război, dar ce se schimbă, de fapt, în urma lor? Nu spun că arta nu ar trebui să fie conectată la realitatea pe care o trăim, dimpotrivă. Și cu cît artistul e mai vizibil, cu atît are o influență mai mare asupra comunității sale. Doar că nu mai are aceeași încărcătură.
Ce rol joacă improvizația și mood board-urile în procesul tău artistic?
Ca mamă și project manager, am un spațiu limitat în care pot improviza. Pot improviza un mic dejun sau o soluție creativă pentru un client, dar mereu pornind de la lucruri certe sau testate. Însă ca artist, am toată libertatea. Pînă la urmă, ce este improvizația dacă nu acel spațiu al necunoscutului în care dai o șansă spontaneității? Cred că fără improvizație și explorare m-aș plictisi teribil. Sînt convinsă că pasiunea mea pentru colaj a venit din nevoia de a echilibra celelalte zone ale vieții mele, care cer mai multă rigoare și predictibilitate.
Folosesc mood board-uri de obicei cînd am o temă anume, cum a fost The New 20’s la Collage Festival ca stadiu intermediar în care îmi decupez elementele vizuale, după care las imprevizibilul să-și facă loc. Dar nu funcționează mereu, pentru că e un proces controlat, în care îmi limitez opțiunile la cîteva elemente.
Cum arată un atelier tipic de terapie prin colaj susținut de tine?
Îmi place să cred că atelierele mele au un efect terapeutic pentru participanți, în sensul că, timp de două-trei ore, poți lăsa deoparte problemele, grijile și anxietățile și să-ți concentrezi atenția asupra creației și lucrului cu mîinile. E momentul cînd mintea se relaxează, iar intuiția creativă începe să-și facă simțită prezența. Prin procesul de creare a colajelor te reconectezi cu tine însuți, acorzi atenție formelor, culorilor și decupajelor și îți oferi timp să te exprimi liber. Cînd reușești să intri cu adevărat în flow-ul creației, fără să controlezi sau să gîndești fiecare detaliu, apare cu adevărat magia.
Dacă ar fi să definești colajul într-un singur cuvînt, care ar fi acela și de ce?
Juxtapunere. Decupezi, selectezi, adaugi în straturi și creezi noi compoziții.
Cum vezi viitorul colajului ca practică artistică în era digitală și a Inteligenței Artificiale?
Recunosc că m-am îndepărtat de colajul digital. Cînd totuși am o comandă care trebuie să fie ușor adaptabilă în formate diverse, folosesc Photoshop. Recent, am avut o comandă cu un brief foarte specific în zona de business, unde fiecare detaliu conta, și am început să explorez și AI-ul. Am folosit ChatGPT, Gemini și sora sa pentru a genera imagini și am fost destul de mulțumită, mai ales după ce pierdusem timp căutînd în băncile de imagini. Totuși, în prezent nu folosesc AI-ul pentru a-mi crea arta personală. Prefer procesul analog: decupajele, dezordinea și sincronicitățile care apar în mod natural în creația manuală.
Care este visul tău pentru Collage Festival în următorii cinci ani?
Îmi doresc ca festivalul să capete o amploare internațională și să colaborăm cu comunități de artiști de colaj din diferite colțuri ale lumii, începînd cu Europa: Paris Collage Collective, Berlin Collage Collective, Italian Collagist Collective și altele. Ne dorim să ducem expozițiile din București în alte orașe europene, să organizăm rezidențe cu artiști străini și astfel să schimbăm experiențe. În fiecare an vrem să ridicăm standardele și să oferim publicului o experiență tot mai inedită și captivantă.
Mai lansez și o intenție: să deschid un muzeu dedicat artei colajului, în care să prezentăm cum a intrat colajul în arta modernă – de la Picasso, apoi dadaism, futurism, suprarealism, constructivism, pop art și pînă la arta contemporană. Apoi să promovăm artiștii contemporani și intersecția colajului cu multe alte forme de artă: de la pictură la muzică, film și performance.
Cu ce diferă atelierele de la Fundația Calea Victoriei?
La Fundația Calea Victoriei susțin cursul „Arta colajului – decupaje din hîrtie care schimbă realități” și pregătesc o ediție pentru decembrie, pe 2, 9 și 16. Este un curs mai amplu, cu trei module: fiecare începe cu o prezentare teoretică, în care explorăm cubismul, dadaismul și suprarealismul, ilustrate prin exemple de artiști și lucrări. După partea teoretică urmează un atelier practic de creație, iar apogeul vine în al treilea modul, cînd combinăm decupajul cu desenul și pictura, explorînd tehnicile mixte. În acest moment, energia creativă este maximă și greu ne mai desprindem din lucru. Mulți participanți ai acestui curs și-au descoperit un nou hobby.
Ai observat diferențe în felul în care lucrează copiii, adolescenții și adulții cu tehnica colajului?
La masa colajelor, toți devenim ca niște copii. Dacă vezi colaje realizate de vîrstnici, ai spune cu ușurință că aparțin unor copii. Și pînă la urmă asta e frumusețea: să ne lăsăm uneori deoparte haina de adult, care poate fi apăsătoare. Copiii stăpînesc complet procesul creativ, debordează de imaginație și rareori primesc sugestii. Adolescenții, dornici să fie adulți, creează uneori cu maturitatea unei vieți cu experiență, iar adulții pînă la vîrstnici simt nevoia să se joace. La atelier reușesc să le ofer un cadru sigur pentru joacă și creativitate.
De ce crezi că colajul este o metodă atît de potrivită pentru educație și autocunoaștere?
Colajul este o metodă extrem de versatilă, ușor de adaptat la diverse teme și domenii. Am organizat ateliere pe teme feministe, de mediu, cinematografie, proiecte Erasmus, în echipe din companii, pentru vision boards și multe altele. Sînt mereu deschisă la noi provocări. Colajul poate fi folosit ca instrument de învățare, strategie sau creație pură, dar atunci cînd domeniul este foarte specific, este util să fiu acompaniată de un trainer specializat.
Este și o metodă excelentă de autocunoaștere a laturii noastre creative. Majoritatea participanților nu au mai făcut colaje de la grădiniță și poate nici nu au explorat alte forme de artă, așa că există un potențial uriaș de dezvoltare personală. Procesul creativ al colajului ne pune față în față cu noi înșine, oferindu-ne șansa să descoperim aspecte noi ale personalității, inclusiv talente artistice. Nimic nu te ajută să te cunoști mai bine decît timpul petrecut cu tine însuți.
În cadrul Collage Festival, ai adus împreună artiști locali și internaționali. Cum se vede scena colajului românesc în raport cu cea internațională?
Cred că, în ultimii ani, s-a conturat o comunitate solidă de artiști români valoroși care explorează colajul. Pe lîngă nucleul Bucharest Collage Collective, format din Ada Moisă, Andrei Stan, Daniel Loagăr, Ruxandra Niculae și eu, i-aș aminti și pe Benterez, Alexandra Grigore, Carla Schoppel, Elena Donea, Deidre Matthee, Melinda Rus, Cristina Gîrleșteanu și mulți alții. Tot mai mulți artiști plastici integrează tehnici de colaj în practica lor, precum Ioana Cristodorescu, Mircea Suciu, Ana Maria Panaitescu, iar la nivel internațional, desigur, Adrian Ghenie ne reprezintă cu succes. Cu fiecare ediție a Collage Festival descoperim noi artiști emergenți, iar ceea ce mă bucură cel mai mult este deschiderea globală: primim lucrări din numeroase colțuri ale lumii – din Europa, dar și din Florida, Brazilia, Mexic, Indonezia și multe alte țări. Anul acesta sînt și instalații inedite, proiecții video și vă recomand să mergeți pînă pe 25 noiembrie să vedeți expoziția în clădirea Grupului pentru Dialog Social din curtea Green Hours.
Ce provocări ați avut în Bucharest Collage Collective și cum a fost primit acest demers de public și artiști? Încotro vă îndreptați cu BCC?
Gruparea s-a format în 2022, odată cu alăturarea Ruxandrei Niculae. Ulterior, s-au mai alăturat două artiste, Livia Marinescu și Nicoleta Ababei, care, după ediția Collage Festival 2024, au decis că ritmul alert nu le permite să susțină această dinamică. Prima finanțare AFCN primită anul trecut a zguduit grupul: în afară de mine și Ada Moisă, nici un alt artist nu mai lucrase anterior cu fonduri publice. A existat un decalaj între visul frumos de a organiza un festival și adevărata responsabilitate pe care o implică o finanțare. Chiar și eu, care avusesem experiență cu multe proiecte, am subestimat efortul necesar, mai ales partea de raportare, care a venit imediat după oboseala festivalului. Rezultatul a fost epuizare și întrebarea serioasă dacă vrem să continuăm experiența. Ajutorul a venit de la Daniel Loagăr, care a înțeles potențialul proiectului, a dorit să se alăture echipei și să aplice prin asociația lui. Astfel, echipa s-a mărit, sarcinile s-au împărțit mai eficient, iar noi am evoluat pe partea organizatorică.
Pe lîngă Collage Festival, ne dorim să oferim colectivului o formă juridică clară și să creăm un sistem de membership, prin care artiștii cu care colaborăm să aibă o implicare mai serioasă. În prezent, interacțiunea lor se limitează la expoziții sau întîlniri informale, fără o recunoaștere oficială a statutului lor în comunitate.
Cum integrezi muzica în practica ta vizuală și în ce fel colaborările cu Sound of Art to Come, Dubokaj & Lee Scratch Perry, Obeah sau Balkan Taksim ți-au extins perspectiva artistică?
Așa am început, cu colaborarea cu Crowd Control, trupa ta din 2015, cînd am primit invitația de a ilustra prin colaj coperta albumului și fiecare piesă în parte. Lucrarea „Loud Blood Youth”, după titlul albumului, este și acum înrămată și face parte din colecția mea.
Mulțumită colaborării cu Sound of Art to Come, am ilustrat un album pe vinil, pe care sînt mîndră să-l am în colecție: Dubokaj & Lee Scratch Perry zburînd pe o navă muzicală, unde am creat atît artwork-ul de copertă, cît și cîte un colaj pentru fiecare piesă.
Cu Obeah am realizat foarte multe colaje, avînd un istoric de parteneri împreună, colaborarea noastră a fost firească. Piesele lui Obeah m-au scos mereu din zona de confort, ceea ce mi-a permis să abordez teme pe care altfel nu le-aș fi explorat, precum zombie dubs sau lucrări inspirate de filmele horror. Mi-a plăcut să scot la lumină această latură mai dark a mea, deși colajele rămîn destul de colorate.
Colaborarea cu Balkan Taksim, prin Cristian Busuioc, a fost pentru artwork-ul piesei „Anadolka”, unde am explorat o direcție nouă, cu influențe folclorice. Din fiecare colaborare simt că abordez direcții și teme noi, care mă provoacă inevitabil să evoluez.
Care sînt colaborările la care visezi? Cu ce alt artist sau artistă vizuală? Ne poți spune pentru ce trupă ai vrea să faci o copertă de album sau single? Pentru ce regizor de film ai vrea să faci un poster colaj?
Cu siguranță nu visez să colaborez doar cu un singur artist. Cel mai apropiat de mine în acest moment este Daniel Loagăr, care lucrează cu asamblaje, și mi-ar plăcea foarte mult să creez împreună cu el. Apoi, mi-ar plăcea să colaborez cu Julien Pacaud, sperînd să participăm la o rezidență unde să exploreze și colajul analog, nu doar pe cel digital. Dar chiar și digital, sînt foarte curioasă de unde își ia acele personaje absolut fascinante.
Mi-ar plăcea să ilustrez coperta viitorului album Warhaus, sperînd să fie la fel de inspirat precum Karaoke Moon sau ca lucrările pentru Efterklang. Am multe trupe preferate, așa că e greu să aleg doar una. Printre regizorii cu care mi-ar plăcea să colaborez se numără Pedro Almodóvar, ale cărui filme sînt adevărate colaje de texturi, personaje caricaturale și situații neobișnuite. Îl ador.
Ai o lucrare preferată din tot ceea ce ai creat pînă acum, vreun autoportret sau o piesă care simți că te reprezintă cel mai bine?
Este o întrebare dificilă, pentru că după fiecare serie mă las purtată către noi teritorii și explorez mereu alte direcții, lăsînd în urmă creațiile anterioare. Mă atașez de ceea ce creez în prezent. Totuși, mă voi întoarce la primul meu colaj, „Loud Blood Youth”, care are o semnificație aparte. Este un cuplu de atleți care se susțin într-un echilibru atît de frumos, încît te face să visezi la o iubire împlinitoare. Sînt mîndră de primul meu colaj și îmi place titlul, care răsună prin toți porii: „Tinerețe”.
Credit foto Cristiana Bucureci: Alex Bărbulescu
Foto 2: Cristiana Bucureci, After love has gone, colaj analog, 2025
