Dacă aș începe prin a spune că sîntem suma alegerilor și deciziilor noastre, poate ar suna ca un clișeu, însă cert este că viața ne pune adesea în situația de a face alegeri și a lua decizii în consecință. Din perspectivă psihologică, o situație decizională apare atunci cînd există cel puțin două alternative, dintre care o persoană poate și trebuie să aleagă, acționînd liberă și cu discernămînt.
Sigur că a acționa conștient și în afara oricărei forme de constrîngere nu înseamnă automat că o persoană face alegeri raționale și în deplină cunoștință de cauză. În realitate, sîntem influențați de starea de moment, de discursul mediatic sau opiniile propagate în cercul de cunoscuți. Ba mai mult, uneori alegem un anume lucru doar pentru că alternativele ne repugnă profund. Toate acestea ne îndepărtează serios de postura decidentului detașat de lume care, după cum consideră Wilhelm Busch, se află plasat undeva la nivelul unui mușuroi de cîrtiță, fiindcă „numai de la această înălțime defectele realității sînt perceptibile și pot fi astfel aduse la cunoștința publicului”.
Urcînd o treaptă superioară planului aferent fiecărui individ, mă întreb ce înseamnă, de fapt, alegerile pentru o democrație. Concepția modernă a democrației este și rămîne tributară ideii de alegeri. De ce? Răspunsul pare evident: pe de o parte, cetățenilor le este garantat în acest fel dreptul de a-și alege persoanele care să le reprezinte interesele la conducerea statului. De partea cealaltă, pentru candidați, alegerile reprezintă o validare sau o invalidare a programului cu care aceștia s-au prezentat în fața corpului electoral.
Alegerile conferă, așadar, legitimitate, însă prezintă și neajunsuri. În primul rînd, legitimitatea astfel rezultată nu este generată atît de rezultatul substanțial, cît de desfășurarea propriu-zisă a scrutinului. Cu alte cuvinte, chiar dacă marele cîștigător al alegerilor ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, o maximă decepție pentru cetățeni, legitimitatea întregului proces electoral nu este știrbită cu nimic. Un alt neajuns derivă din teoria marchizului Condorcet, conform căreia probabilitatea ca un grup de votanți să ia decizia corectă prin vot majoritar crește direct proporțional cu numărul membrilor grupului, cu condiția ca, în cazul fiecărui votant, probabilitatea de a lua decizia corectă să fie de cel puțin 50%. Or, în prezent, cînd, sub eticheta dezinformării, fapte, explicații ajung frecvent să fie relativizate ori instrumentalizate, într-o mai mică sau mai mare măsură, de toate taberele politice, probabilitatea luării unei decizii corecte poate scădea dramatic sub pragul minim.
Dacă urmărim dinamica socială din ultima perioadă, s-ar părea că resimțim din plin aceste neajunsuri. Democrația a obosit, afirmă istoricul David Van Reybrouck. Acesta crede și că alegerile în sine nu au fost inițial concepute ca un procedeu democratic, ci pentru a regla accederea succesivă și alternativă la vîrful statului a unor grupuri restrînse de persoane care au reușit să își contureze de-a lungul timpului o influență consistentă în societate. Alternativa o regăsim tot în istorie, și anume demarhia – sistemul politic în care funcțiile și demnitățile publice sînt distribuite prin intermediul tragerii la sorți.
Probabil că în epoca alegătorului informat și responsabil, demarhia ar putea părea un real afront la adresa rațiunii, justiției și statului de drept. Reticența survine cel mai probabil din necunoaștere. Lumea asociază tragerea la sorți cu desemnarea adversarilor echipelor românești de fotbal în tururile preliminare ale Cupelor europene sau, în cel mai bun caz, cu democrația ateniană din Antichitate – suficient pentru a considera deplasată orice tentativă de a revigora această procedură în plan politic. Un mit răspîndit spune că sortiția nu poate fi aplicată în prezent pentru că nu ai absolut nici un control asupra celui extras din urnă. Într-adevăr, nu ai, pentru că tocmai asta e și ideea – de a transfera povara deciziei într-un plan superior ce excede capacității de influențare a celor implicați –, însă poți controla cine intră în urnă prin instituirea unui cadru legal cuprinzînd condiții clare și previzibile pentru fiecare posibil candidat. Tragerea la sorți prezintă și alte avantaje incontestabile. Mai întîi, este o procedură imparțială, cvasi-imposibil de contestat, care previne apariția unor constelații de putere. Și, poate cel mai important aspect, atenuează clivajul din societate apărut, cu prilejul alegerilor, între candidați, dar mai ales între grupurile de susținători.
Nu sînt împotriva alegerilor precum istoricul belgian, poate doar puțin împotriva aurei de infailibilitate conferite procesului electoral. De altfel, juriștii sînt printre cei mai refractari la schimbările bruște, semnificative dintr-o societate. Totuși, mă întreb: cum ar fi să ne alegem președintele prin tragere la sorți? Dincolo de nota scurilă a întrebării, formularea ascunde, în fapt, și o nuanță nebănuită: posibilitatea de a combina alegerile și sortiția. Așadar, tragere la sorți în turul I și alegeri în turul II sau viceversa?
Cosmin Țugui este student la Facultatea de Drept a Universității „Al. I. Cuza“ din Iași.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
